Ulfila susţinea că toţi ereticii
nu sunt creştini, ci anticrişti… !
Episcopul arian Auxentius (sec. IV d.Hr.) din Durostor-Silistra, în scrisoarea sa intitulată Auxentii Dorostorensis Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae, inserată în opera unui alt episcop arian pe nume Masiminus, găsim un pasaj în care ni se vorbeşte despre Ulfila, episcop care a predicat Evanghelia în limba greacă, latină şi gotă timp de şapte ani pe pământul getic de la nordul Dunării:
Căci amintiţi episcopi au plecat şi ei spre răsărit, împreună cu episcopul Ulfila, la curtea împăratului Teodosius, aşa cum o arată limpede scrisoarea lui Auxentius, episcopul Durostorului, şi acolo s-au dus la împărat care le-a făgăduit convocarea unui sinod. Şi era Ulfila un episcop cu o viaţă… şi o vorbă foarte aleasă, cu adevărat mărturisitor al lui Cristos, dascăl întru sfinţenie şi propovăduitor al adevărului.
Pe unul singur adevăratul Dumnezeu, Tatăl lui Cristos, n-a pregetat niciodată să-L propovăduiască, cu totul pe faţă şi la lumina zilei, şi celor ce voiau şi celor ce nu voiau, potrivit învăţăturii lui Cristos Însuşi, ştiind că acest singur Dumnezeu adevărat este singurul nenăscut, fără început, fără sfârşit, veşnic; deasupra tuturor, înălţat, mai presus de toate; cel mai mare creator, mai mare decât orice mărire, mai înţelept decât orice înţelepciune; mai bun ca orice bunătate, nesfârşit, necuprins, nevăzut, nemăsurat, nemuritor, nestricăcios, de neîmpărtăşit, fără fiinţă trupească, necompus, simplu, neschimbător, neîmpărţit, nemişcat, neavând nevoie de nimic, de nepătruns, nedespărţit, necondus, necreat, nefăcut, desăvârşit în existenţa Sa unică, fără de asemănare, mai mare şi mai bun decât toate.
Şi fiindcă era singur, nu pentru a-Şi împărţi sau micşora Dumnezeirea, ci pentru a-Şi arăta bunătatea şi puterea Sa, prin singura Sa voinţă şi putere netulburat, fără să se tulbure, nestricăcios, fără să se strice, nemişcat, fără să se mişte, a creat şi a născut pe Dumnezeu, Unul născut, L-a făcut şi L-a pus temelie.
În propovăduirea şi învăţătura sa, el susţinea că toţi ereticii nu sunt creştini, ci anticrişti, nu sunt evlavioşi, ci neevlavioşi, nu sunt religioşi, ci nereligioşi, nu sunt cu frică de Dumnezeu, ci nesăbuiţi, nu sunt cu nădejde, ci fără nădejde, nu sunt cinstitori ai lui Dumnezeu, ci fără Dumnezeu, nu sunt învăţători, ci înşelători, nu sunt propovăduitori, ci amăgitori. Aceasta, fie că sunt maniheeni, marcioniţi sau montanişti, paulieni…Săvârşind acestea şi altele asemenea şi strălucind cu glorie, timp de 40 de ani în episcopat, a propovăduit prin harul apostolic, fără întrerupere, în limba greacă, latină şi gotă într-una şi singura Biserică a lui Cristos, căci una este Biserica lui Dumnezeu cel viu, stâlp şi tărie a adevărului…
A-l lăuda, după cuviinţă, nu sunt în stare. Nu îndrăznesc însă nici să-l trec cu totul sub tăcere. Căci lui îi sunt dator, mai mult decât oricui, pentru câtă osteneală, mereu sporită, şi-a dat cu mine. Căci din frageda copilărie, m-a luat de la părinţii mei, ca ucenic, m-a învăţat Sf. Scriptură, mi-a descoperit adevărul şi, cu mila lui Dumnezeu şi harul lui Cristos, m-a crescut în credinţă, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, întocmai ca pe un fiu al său. Prin pronia dumnezeiască şi mila lui Cristos, din cititor el a fost rânduit, la 30 de ani, episcop peste neamul goţilor, spre mântuirea multora, ca să fie nu numai moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Cristos, ci, şi în această privinţă, prin harul lui Cristos, urmaş al lui Cristos şi al sfinţilor lui.
Căci după cum Sf. David a fost aşezat, la 30 de ani, rege şi profet, ca să conducă şi să înveţe poporul lui Dumnezeu şi pe fiii lui Israel, tot astfel şi acest fericit s-a arătat profet şi a fost rânduit preot al lui Cristos, ca să conducă şi să îndrepte, să înveţe şi să zidească sufleteşte poporul goţilor, ceea ce s-a şi împlinit minunat, prin lucrarea sa, cu voia lui Dumnezeu şi ajutorul lui Cristos. Şi precum Iosif în Egipt s-a arătat la 30 de ani…, iar Domnul şi Dumnezeul nostru, Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu, după ce s-a întrupat şi botezat, tot la 30 de ani, a început să predice şi să pască sufletele oamenilor, tot aşa şi acest sfânt, prin hotărârea şi rânduiala lui Cristos Însuşi, a îndreptat, după îndreptarul evanghelic, apostolic şi profetic, neamul goţilor, care trăia fără deosebire, în foamea şi sărăcia propovăduirii, învăţându-i cum să trăiască şi arătându-le, fără preget, cum să fie creştini, cu adevărat creştini.
Acolo, şi din cauza răutăţii şi prin uneltirea vrăjmaşului, s-a pornit atunci, pe pământul barbar, cu o furie tiranică, o persecuţie a creştinilor din partea judelui necredincios şi nelegiuit. S-a întâmplat însă ca satana, care dorea să-i facă rău, să facă, fără să vrea, bine; ca aceia, pe care el dorea să-i facă sperjuri şi apostaţi, să ajungă, cu ajutorul şi sprijinul lui Cristos, mucenici şi mărturisitori; ca persecutorul să fie dat de ruşine, iar cei care sufereau persecuţia să fie încoronaţi; ca cel care caută să învingă, fiind învins, să se ruşineze de aceasta, iar cei care erau încercaţi să se bucure învingători.
Şi, bântuind acolo cu furie persecuţia, după pătimirea glorioasă a mai multor slujitori şi slujitoare ale lui Cristos, şi după împlinirea a şapte ani de episcopat, pomenitul bărbat, preasfântul şi preafericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pământul Romaniei (Bizanţ n.n.), a fost primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire până astăzi. Şi astfel, după cum Dumnezeu a scăpat prin Moise pe poporul Său din robia şi furia faraonului şi a egiptenilor, L-a făcut să treacă marea şi S-a îngrijit să-i slujească Lui, tot astfel, prin adesea pomenitul, Dumnezeu a scăpat din pământul barbar pe cei ce mărturiseau pe Sfântul Său Fiu, Unul născut, i-a făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor.
Pământul & bisericile României
Trăind cu poporul său pe pământul României (Bizanţ n.n.), el a predicat, în afară de cei şapte ani, încă treizeci de ani adevărul, încât şi în această privinţă, a urmat durata de timp de patruzeci de ani ai acelor sfinţi, pe care îi avea ca pildă. Împlinindu-se cei patruzeci de ani, el a ajuns din ordinul împăratului în oraşul Constantinopol, ca să lupte împotriva pneumatomachilor. Şi mergând în numele Domnului Dumnezeului nostru, pentru ca nu cumva ei să înveţe şi să strice bisericile lui Cristos, date lui în grijă de Cristos, a intrat în numita cetate, pe când se cerceta din nou de către cei necredincioşi starea sinodului, ca să nu fie găsiţi vinovaţi cei mai nenorociţi decât nenorociţii, deoarece erau condamnaţi după propria lor judecată şi condamnaţi la o suferinţă veşnică. Pe dată, el a început să slăbească, iar în timpul acestei slăbiciuni, a fost ridicat întocmai ca proorocul Eliseu.
[fts_facebook type=album_photos id=100000641889893 posts=6 album_id=1048296588642543 image_width=250px image_height=250px space_between_photos=1px hide_date_likes_comments=no center_container=yes]Misiunea de evanghelizare a goţilor
Trebuie deci, să se ţină seama de meritul acestui bărbat, care a murit la Constantinopol, am putea spune la Christianopol, după planul Domnului, pentru ca acest sfânt şi neprihănit preot al lui Cristos să fie slăvit cu cinste şi strălucire, după meritele sale, de sfinţii săi fraţi întru preoţie, adică vrednic fiind, cu vrednicie de cei vrednici, într-o atât de mare mulţime de creştini. La săvârşirea sa din viaţă, chiar în clipa morţii, el a lăsat, prin testament, poporului care avea încredere în el, formula sa de credinţă, zicând astfel:
„Eu Ulfila, episcopul şi mărturisitorul, aşa cum am crezut întotdeauna şi, în această singură şi adevărată credinţă, îmi fac trecerea la Domnul meu: Cred că este un singur Dumnezeu, Tatăl, singur nenăscut şi nevăzut. Şi într-unul născut Fiu al Său, Domnul şi Dumnezeul nostru, creatorul şi făcătorul a toată făptura, care nu are pe nimenea deopotrivă cu Sine”.”
Carlo Troya, istoric italian (1784-1858): „Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare, nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică, se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
Imagine: Episcopul Ulfila în misiunea de evanghelizare a goţilor.
360 ° Pustnicii nevăzuţi din Munţii Rarău – Giumalău
