Ceva tainic care ne cheamă către… început…
Mai crezi in inocență?
Inocenţa este o stare originară. De aceea se poate mai greu prinde în formele logicii şi proceda la analiză. Inocenţa presupune ceva calitativ, ceva ce aparţine unor date imediate; ea este o stare pură care se experimentează interior. În faţa inocenţei nu putem rămâne indiferenţi, înclinarea către această stare fiind implicată în calitatea noastră de oameni, căutători ai absolutului. Este ceva ascuns, ceva tainic care ne cheamă către acest început paradisiac către care tindem pentru a ne recuceri pacea iniţială. Oamenii astfel situaţi sânt cei mai buni pentru că inocenţa este învecinată cu seninătatea şi sinceritatea, privite metafizic, nu social.
Umanitatea noastră este întristată şi ea caută bucuria. Fiinţa omului nu-şi mai găseşte liniştea, nici cursul lin al luminii care coboară din bolta vie a sufletului său însetat. Apusul se face noapte şi noaptea devine întunerec; sborul tuturor strâmtorărilor nu mai încetineşte. Umanitatea noastră e tulburată; cei mai mulţi dintre oameni nu mai vor să cunoască şi nu mai cultivă decât florile unei lumi plăpânde şi înşelătoare, nedemne stări şi forme ale fragilităţii noastre. Noi nu mai cunoaştem şi nici nu mai străbatem pajiştile unde creşte floarea albă a inocenţei; nu ne mai place parfumul ei delicat şi pur. Unde e sufletul mare, înamorat de acea senină şi permanentă primăvară spirituală?
Oamenii nu mai ştiu binele şi frumuseţea stărilor de început pentru că ignoră imaginea lor divină şi căile care o fac să se manifeste. Climatul favorabil stărilor pure nu se mai produce. Inocenţa florilor şi inocenţa copiilor aduc amintirea începuturilor. Dacă nu ar fi copiii, lumea noastră nici nu ar mai şti că starea de inocenţă mai există. Un adult total inocent ar fi un nonsens intelectual şi o adevărată nenorocire socială. Oamenii ar râde şi ar specula crud pe seama lui.
Copilul e curat – e blând – e împlinit, dar mai ales copilul este inocent. El nu cunoaşte şiretenia; de aici vine în primul rând superioritatea lui ca stare morală; de aici decurge frumuseţea şi candoarea lui naturală.
Inocenţa înlătură florile răului…
Creştem copii într’o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ceea ce este delicat şi pur, tot ce isvoreşte din puterile dragostei şi adevărului, temelii ale existenţei noastre morale. Inocenţa înlătură florile răului; ele nu pot coexista şi formele lor de manifestare nu se îngăduie. Inocenţa păstrează în om ceva din starea lui paradisiacă. Marii înţelepţi o caută, o experimentează, dar modelul rămâne tot al copiilor pentru că inocenţa lor este stare a naturii lor, nu aspiraţie şi disciplină cum apare la cei mai buni dintre oamenii vârstnici.
Omul nu mai cunoaşte treptele luminate ale bucuriei de a fi în lume, de a avea o conştiinţă şi a colabora la opera de reintegrare în armonia existenţei. Viaţa omului aşa cum apare ea, într’o condiţie nu întotdeauna dintre cele mai prielnice, pentru a se dezvolta pe linia ascensională a destinului ei spiritual, face ca şi cei mai buni, mai dotaţi şi mai bine intenţionaţi dintre oameni să fie supuşi unor probe care tulbură întreaga lor fiinţă. Deseori legăturile ce se stabilesc cu mediul material sau moral, legături cu totul exterioare, falsifică, apasă şi întorc fiinţa interioară a omului aşa fel încât din lumină biruitoare viaţa sa devine incertitudine şi desgust.
Din când în când lovituri puternice ca-ntr’un vas de care s’a prins rugina, suferinţe meritate sau nemeritate – căci aşa se câştigă omenia, prin încercare – se abat asupra noastră şi ne tulbură atât de puternic, încât toate impurităţile pot să cadă la fund şi se elimină. Rămaşi aşa cum ne este natura proprie, dezbrăcaţi de toate adăugirile unei vieţi forţate şi nesincere, ne putem ridica la gradul cel mai înalt al ceea ce ar trebui să fim totdeauna, omeniei noastre: sfinţenia.
Puţini sânt cei care au putut păstra de la început o puritate deplină. Cei mai mulţi dintre oameni, chiar exemplarele realizate ale umanităţii, nu ajung astfel în această stare cristalină de mare puritate decât trecând prin obişnuitul contact al lumii noastre de căderi şi tulburări, de umbre apăsătoare. Experienţele capitale, acelea care străbat şi prefac adânc fiinţa noastră, numai acele căi ale naşterii din nou ne pot pune iarăşi în starea de puritate originară, acolo unde se întâlnesc copiii cu sfinţii. Puritatea este în primul rând stare naturală în înţeles de originară, neprefăcută. Fără luptă şi disciplină numai copiii o au, ei, pentru că făptura lor angelică exprimă totul aşa cum e, aşa cum trebuie să fie: firesc şi deplin.
Fiind o stare de început, puritatea este în al doilea rând simplitate, adică esenţialitate şi tărie lineară. A fi pur înseamnă, între altele, a fi în mod necesar în inima lucrurilor şi a trăi în permanenţe. Simplitatea adevărată o aflăm în acei căutători de aur spiritual, exploratori ai zonelor pure. Puritatea mai înseamnă şi delicateţă, naivitate; nu acelea negative prezente în relaţiile sociale care obişnuit sânt numai pricini de greşeală şi neînţelegere, ci acelea care apropie de orice lucru şi orice fiinţă cu cea mai mare dragoste şi frumuseţe spirituală, cu mâini blânde şi darnice, cu suflet deschis pentru apropierea şi descoperirea noastră în zonele adevărului.
Oamenii puri au calitatea luminii pure: deschid distanţele şi întăresc chipurile în ce au ele mai adevărat. Oamenii puri sânt diamantini, adică transparenţi şi tari prin puterea lor de a apărea aşa cum sânt, deschişi tuturor lucrurilor şi formelor fără tendinţa de a le altera sau consuma.Puritatea aduce cu sine o unitate şi o armonie deplină, ca virtute a realităţii înseşi, a realităţii neprefăcute. De aceea oamenii puri sânt piese iradiante ale lumii, acelea în care a căzut şi fac să cadă tot ceea ce este artificiu, tot ceea ce tulbură frumuseţea noastră deplină. Pentru a fi puri nu e necesar să părăsim lumea făpturii noastre, ci să o cucerim şi să o străbatem cu un suflu nou ca, prin ea înnobilată, să ajungem la virtute; prin ea şi prin arderile încercărilor noastre să ne naştem din nou, devenind în acest fel pământul fertil al începuturilor, cale deschisă a tuturor înfloririlor. Oamenii nu ajung toţi, dar au toţi în ei putere de a se pregăti să iasă din lumea suferinţei nerodnice către o viaţă deschisă, bogată şi pură, acolo unde cunoaştem deplin, iubim deplin şi respirăm deplin miresmele florilor nemuririi.” Ernest Bernea, Despre Inocență – Preludii, Editura Predania.
360 ° Obștea Sătească { 271 – 1241 }
