Maramureșul istoric @ Daniel LEȘ

De la ceramica CUCUTENI la ceramica LEȘ | Casa Olarului
Maramureș Meșteșugari

Maramureșul istoric @ Daniel LEȘ

Interviu Daniel LEȘ, Casa Olarului.

[ Partea I Țărână, meșteșug și suflet ]

De la ceramica CUCUTENI la ceramica LEȘ…
8500 de ani de continuitate!

Eu am venit în Baia Sprie, m-am născut în Ţara Codrului. Maramureșul se împarte în patru zone, în patru ţări le zicem noi: Țara Maramureșului istoric, dincolo de deal, Țara Lăpușului unde-i Grigore Leșe cu horile, Țara Chioarului și Țara Codrului. În Țara Codrului casele sunt făcute din lut, învelite cu paie. În Țara Maramureșului istoric, sunt din lemn, învelite cu șindrilă. Eu acolo m-am născut, în Țara Codrului, într-un sat pitoresc, într-un sat plin de viață, într-un sat cu rânduială. Și mi-a fost tare drag să particip la evenimentele satului, și astăzi ca și un nostalgic îmi materializez copilăria și bucuriile alea în lucrările pe care le vedeți voi. Așa s-a născut ceramica Leș, să zicem. Ceramica asta figurativă. Obiceiuri din sat, meserii vechi uitate care le redau viață.

Te naști cu asta. Te naști cu chemarea pământului în tine dacă ai rădăcini bune şi dacă, mă repet, trăieşti într-un sat cu rânduială. Dacă nu știi, și te-a desţelenit cineva, și te duce…părinții pleacă în Spania, Italia, îşi iau copiii și îi duc, nu-i mai învață limba. Săracii nu mai știu, au așa niște flash-uri, niște vise, cum ar trebui să fie, dar ei nu au cum să învețe. Eu am avut parte de o copilărie fericită, și undeva cam pe la vreo șase ani, m-a luat tata și m-a dus în atelier, în atelierul de olărit. Și-a zis «dragul tati», m-a prins de mână, era cu mâna cleioasă, «tu trebuie să înveți meseria asta.» Și meseria asta care o vedeți voi am învățat-o tot după rânduială. Pentru că atunci se făcea ucenicie. Și dacă te înscriai ca și ucenic la un atelier de ucenicie, fie că era taică-tu maestru sau alții, trebuia să urmezi rânduielile.

Şi-apoi rânduielile astea, de când te-ai dus acolo, începând de la măturatul pe jos, săpatul lutului, pregătitul pentru pus pe roata olarului, erau roțile alea, trebuia să dai cu piciorul şi cu mânile să lucrezi. Era destul de greu. Asta începeai cam pe la vreo 12, 13 ani, să începi să lucri şi tu. Dar înainte vedeai cum se frâmântă lutul, de unde se scoate lutul, ca să ai respect pentru material.

Eu când iau o bucată de lut în mână, nu-i doar o simplă bucată de lut…acea bucată de lut trebuie să fie însuflețită și acea bucată de lut este deja contopită cu strămoșii noștri care sunt aici. Atunci cu respect trebuie să modelezi acel vas gândindu-te că trebuie să-i dai în continuare viață.

Rânduiala asta avea mai multe lucruri frumoase care îl lega pe ucenic de meseria pe care o face.
Și v-aș putea spune o poveste foarte frumoasă despre cum ajungea ucenicul să-și dea examenul de ucenicie. Și prin câte etape trebuia să treacă, să ajungă să fie cu adevărat un olar. Nu un maestru. Un olar… Maestru ești abia după ce lumea te recunoaște. Şi dacă mă întrebați ce sunt acuma…nu cred că aș greși dacă aș spune că sunt tot un simplu ucenic care mai are încă de învățat. Din respect pentru meșterii bătrâni, care o viață întreagă au plămădit lutul cu mânile și au făurit vase mari de lut, nu o să pot să spun că sunt maestru. Dacă voi credeți și lumea zice, şi-am fost la expoziții și-am luat niște premii, sunt bune și alea la ceva, dar nu este totul.

Așa că lupta şi truda cu lutul nu-i ușoară, cum vă spuneam, trebuie să treci prin mai multe etape, de-a frământa lutul și de-a fi și tu frământat de lut. Unii spun că este ca un belestem când lucrezi cu lutul..de lut nu vei scăpa nici în mormânt. Și urmând meseria asta în atelierul tatălui meu, el a fost cel care mi-a pus lutul în mână și nu numai lutul, şi voința, și acel vis de a merge și a face olarit până o să mori. După ce termini ucenicia, depui un fel de jurământ, un legământ: că tu vei face oale și vei duce mai departe meseria asta. Așa s-a născut arta mea, vrând oarecum să dezertez un pic şi din latura populară. Văzând că societatea asta de consum ne-a adus tot felul de sclipiciuri, lumea-i debusolată, este ca un carusel…parcă sunt obligați să cumpere lucruri noi și nu știu de ce…

Durerea mea care o port în suflet este că se bea apă din pet-uri de plastic și lumea nu mai știe ce înseamnă să bei apă dintr-un ulcior de lut. Mâncăm din farfurii de polistiren, mâncăm pe fugă. Nu avem respect față de noi, să stăm la masă, să punem un ștergar alb, să zicem un Tatăl nostru, să facem o cruce și să mâncăm. Nu mai știu ce sunt lucrurile astea. Dar pentru mine va fi o continuă provocare să duc mai departe ceea ce am primit prin metode mai noi să zicem, pentru că așa cum vă spuneam, am dezertat puțin din latura populară și m-am dus și pe ceramica figurativă care o vedeți aici. A fost oarecum dorința de a supraviețui. Şi-am scos lucrările astea, aşa cum vă spuneam, multe din lucrările mele sunt personale din satul meu natal, care le-am readus la viață prin aceste figurine.

Da, toată lumea spune că trebuie să furi meseria. Într-adevăr așa este. Trebuie să fii foarte atent la orice mișcare pe care o face maestrul. Ucenicii nu stau de obicei la masă cu maeștrii. Când ești ucenic ai masa ta. Când vrei să dai examenul de ucenicie, când crezi că eşti pregătit, știi să faci pe roată un vas cum trebuie, atunci te duci la maestru şi îi spui «anul ăsta vreau să fiu examinat!» Examenul durează un an de zile.

Nu-i un examen scris, dar pe parcursul anilor el te urmărește. Tu trebuie să știi să faci un ulcior de lut, un vas, o carafă, ce îți alegi, dar să o faci fără nicio tehnică modernizată. Asta însemnă că tu trebuie să sapi lutul de la patru metri, cu hârlețul, să-l scoți afară. Să ți-l pui deoparte la macerat, să ai lutul pregătit. Trebuie să îl tragi pe roată de picior, să dai cu piciorul, să-l tragi cu mânile, să făurești acel vas, ulcior sau carafă. După care trebuie să știi să-l arzi într-un cuptor pe lemne, nu pe gaz sau electric. Şi abia după ce vasul este gata ars, este o zi de sărbătoare. Te duci la cuptor, îl scoți afară, ai ars în cuptor de vase, primul tău cuptor pe care l-ai ars. Scoți acea carafă din cuptor, şi-o duci înaintea maestrului să o vadă, şi când o duci înaintea maestrului, nu o duci goală, trebuie să demonstrezi că vasul ține. Şi atunci o duci plină cu vin. Şi când te duci cu carafa mândru…la șaisprezece ani mi-am luat examenul.

Şi-am zis așa «mă duc în fața maestrului cu carafa plină cu vin!»

Și am umplut-o cu vin și am pus-o pe masă. Am stat în picioare lângă masă. Maestrul stătea în fața mesei, se uita la carafă, o analizează… Se uită ce forme are, dacă sunt formele tradiționale, dacă este o formă plăcută. Şi după ce o analizează, dacă întinde mâna și bea din carafă, ucenicul a trecut examenul. Dacă nu întinde mâna să bea din carafă, mai repetă încă un an. Lucrul ăsta important la mine, s-a întâmplat undeva pe la șaisprezece ani. Și următorul care bea din carafă te pofteşte jos, să stai lângâ el, şi te cinsteşte.

Acuma tu bei cu maestrul tău împreună şi nu îți permiți să bei prea mult, bei un păhărel de vin. Dar faptul că stai cu maestrul tău la masă, şi cu ceilalți meșteri… Eu am crescut într-un atelier cu șapte maeștrii. Și de la toți am furat câte un pic de meserie. Faptul că te onorează să stai cu ei la masă şi te primesc în cadrul lor, îți dă așa un statut înălțător, în sfârșit am ajuns unde trebuie. Aia te face să apreciezi meseria pe care o faci. Nu te face o școală de doi trei ani de ucenicie… Vin mulți tineri la mine și vor rapid să învețe. E o meserie pe care o respect foarte mult, nu-mi permit să o pervertesc, ducând-o la un nivel fast-food, ducând-o la un nivel…nici nu știu cum să o numesc: vor mulți magia, nu știu să plătească prețul să sape, să vadă cum îi, să își dorească cu adevărat. Și dacă și-ar dori cu adevărat, atunci aş zice «da, merită să investesc în omul ăsta ca să-l fac ucenic.» Cam așa s-a făcut școala pe vremuri și am avut ucenicie ani la rând până să ajung să spun că, da, ești calfă, nu ești meșter. Încă ești calfă, dar poți să lucrezi cu noi, și de acum înainte tu vei lucra pe roata olarului, nu mai frâmânți lut, treci la o altă etapă. Și de acolo până să ajungi maestru este o cale lungă și de abia după ce mori, dacă lumea te consideră că ai fost un maestru bun, atunci copiii să se mândrească cu tine.

În timpul vieții nu mă pot numi maestru, decât unul care mai are de învățat. Cam asta a fost școala și ucenicia care am făcut-o, rânduiala despre care vă povesteam. Cam asta a fost în satul meu de humă, până când, la nouă ani, tata s-a mutat în oraș, şi-a zis «trebuie să ne ducem la oraș, că au venit comuniștii și ne-au luat pământurile, ne-au luat tot, au venit cu colectivizarea», s-a mutat tata la oraș. Şi acolo la oraș eu nu înțelegeam, nu aveam noțiunea despre ce înseamnă etajul unu.

Şi-a zis, «vom sta la etajul unu.» «Dar cum e etajul unu..?» Păi stăm la bloc!» «Dar ce-i ăla bloc..?»

Un copil care toată viața a trăit prin praf, printre bivoli, desculț. Cu natura trasă în fiecare zi în piept, cu viața aia, cu florile, cu cântecele, cu rânduielile, cu jocurile la șură, cu tot ce-i frumos în satul ăla. Să te ia și să te pună într-un cartier muncitoresc. Acolo s-a ciuntit paradisul vieții mele. Şi-am spus «cred că am murit…» Tata ca să-mi explice ce-i ăla bloc, îmi spunea că sunt case unele peste altele…

Nu a durat mult să îmi dau seama unde-i gara și să fug acasă la tătuca și la mămuca, la bunici și să îmi petrec în continuare vacanțele acolo, dar am avut în acest cadru și atelier la Baia Mare, într-o secție de teracotă a făcut o secție de olărit și tata a lucrat acolo cu ceilalți meșteri olari care erau pe vremuri. Și în continuare s-a dus tradiția mai departe. Nu am lăsat să moară…

Un lucru important care se mai întâmplă, și cu asta închei latura asta de ucenicie, este că atunci când ucenicul a depășit acel stadiu, are cinstea şi onoarea să aleagă un obiect din atelierul maestrului. Maestrul îi dă cu drag. Unii își aleg o roată, alții își aleg o oală, alții își aleg lut, eu mi-am ales o simplă piatră cu care se șlefuiește ceramica asta dacică. Pentru că ceramica dacică, trebuie să știe ascultătorii noștri, s-a transmis neinfectată până la noi. Și ce mi-am propus eu, să duc mai departe această tehnică. După ce lutul este făurit pe roata olarului, se face vas, se șlefuiește cu piatra, după care se bagă la ars la o mie de grade. Pigmenții care se folosesc sunt obținuți din niște pietre care se cheamă șag, este o piatră neagră care se zdrobește și apar zigurațile alea, dinții de lup, o să-i găsiți pe vasele din Maramureșul istoric. Și aici vreau să-l amintesc și pe meșterul Cocean care a făcut toată viața ceramică dacică și făcea cele mai mari blide. Cinste lui!

Cinste lui Bogoș Alexandru care l-a învățat pe taică-miu. Cinste lui taică-miu, care mi-a pus meseria asta în mână. Cinste tuturor olarilor care astăzi încă mai plămădesc pământul și fac oale, că nu lasă să piară tradiția! Eu asta înțeleg să fii patriot, nu să fluturi doar steagul la 1 Decembrie. E un slogan, e frumos și asta. Dar a fi patriot înseamnă a avea rădăcinile, degetele înfipte în lutul ăsta ancestral. Asta fac eu. Mă consider un dac liber la mine acasă și am cea mai frumoasă viață. Pentru că făuresc oale de lut pe care le umplu cu povești și le trimit în toată lumea, ca să le vorbesc tuturor despre ceramica dacică din Maramureș.

[ Partea II Din respect penru meșterii bătrâni ]

Momente marcante în viaţă au apărut ca şi nişte luminiţe pe calea asta de-a făuri vasele cât trăieşti. Mai sunt anumite lucruri care-ţi dau imbold. Cum ar fi expoziţiile. Am luat câteva premii internaţionale, naţionale… Am ajuns de curând, anul trecut în Coreea de Sud, să le arăt cum se fac oalele la o mare companie acolo, la LG. Am filmat pentru ei o reclamă. Pentru ei a fost foarte interesant să aducă un olar dintr-o ţară îndepărtată cu tradiţie şi să facă să-nflorească în faţa lor acele vase pe care le-am ars într-un cuptor interesant pe care inginerii lor l-au scos pe piaţă, în care se atinge o mie de grade într-un cuptor cu microunde. Şi am fost la Seul şi am stat 10 zile. Este pentru mine aşa…ca să te duci în Coreea de Sud să le arăţi că în Maramureş se fac vase după rânduială şi s-aducă elevii şi studenţii în atelierul care am lucrat, să vadă cum se mai face ceramică cu tradiţie. Mai nou toată lumea toarnă o formă, copiază şi rizurile astea de la ulcior şi zici că-i un vas făcut manual, dar nu e manual… Pentru ei a fost o ciudăţenie.

Am mai participat la Bruxelles, la Paris, în multe locuri am fost nu numai cu expoziţia, am fost şi cu poveştile din Maramureş. De exemplu la Bruxelles am fost invitat de fundaţia Agora For Life, care aduce meşteri şi nu numai, oameni patrioţi, zic ei, şi români adevăraţi, să le ţină ceva, zic ei, cursuri motivaţionale la români pe-acolo. Şi-am avut o întâlnire foarte frumoasă într-o seară în care am povestit poveşti de demult şi-am lucrat pe roată, şi…timpul s-a oprit… Oamenii îşi doresc să revină la ce-a fost înainte, la pacea aia, la comunicare, la comuniune, la şezătorile care au fost pe vremuri în care oamenii se priveau în ochi, şi atunci când stăteai de vorbă cu cineva îl simţeai prezent acolo, nu era cu mintea în altă parte sau pe telefon. Cam asta trebuie să se întâmple, şi când zic patriotism trebuie să ne mai gândim şi la lucrurile astea. La obiceiurile care au fost transmise din generaţie în generaţie, verbal, şi prin obiceiuri, şi învăţându-i să crească aşa cum se creşte după rânduială.

Din păcate lucrările noastre mari şi bune stau în muzee mari din lume, numai că noi încă nu ştim ce valori avem aici…şi parcă se vrea acest lucru…să se ascundă o parte bună din istorie. Şi când zic istorie nu mă refer la două, trei sute de ani în urmă…

Mă refer la cinci, şase mii de ani în urmă: la ceramica de Cucuteni şi la ceramica dacică, la tăbliţele de la Tărtăria, şi la multe alte mărturii care stau de bază acolo…şi cineva le ţine aşa… Nu e vorba de laudă. Noi trebuie să avem acele dovezi pentru viitorii nepoţi care cu părere de rău, din suflet o spun, s-ar putea să trăiască mai mult în lumea virtuală decât în lumea fizică. Cam asta se vrea, robotizarea omului. Şi-atunci contactul meu cu lutul este dovada clară că eu trăiesc.

Dacă eu m-aş retrage într-un birou şi-aş face pe calculator toate vasele astea, şi-o maşinărie să le scoată afară, şi să le vindem, m-am industrializat şi mi-am pierdut sufletul. Ori ceea ce înseamnă pentru mine viaţa adevărată este faptul că fac ce-mi place la mine acasă şi duc mai departe o tradiţie care mi-a lăsat-o tata, şi-o duc mai departe cu cinste la copiii mei, copiii să-şi înveţe copiii şi nepoţii mei să înveţe, pentru că atunci când termini meseria, trebuie să depui un jurământ că o să faci olărit până o să mori.

Viitorul copiilor noştri este de fapt viitorul nostru!
Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut

În cazul în care tu nu ţi-ai învăţat copilul să olărească, sau tu nu mai olăreşti, cei din breaslă cu care ai făcut meseria, nu te mai salută pe stradă. Vor trece pe lângă tine fără să te salute. Asta era oarecum pedeapsa. Nu te mai recunoştea. Şi ce-ţi trebuie mai mult decât să stai în lume, şi oamenii să nu te mai cunoască. Aşa era şi-n sat în rânduială, când călcai strâmb o dată, de două trei ori, oamenii începeau să te evite, nu te mai salutau. Dacă te-ai dus mai des la bufet, şi-ai băut prea mult şi n-ai fost la biserică Duminica, oamenii te lăsau în pace, şi nu-ţi trebuie mai mare chin decât să nu mai fi băgat în seamă. Să fii izolat.

Acum nu se mai întâmplă, dar ne izolăm singuri şi ne cumpărăm tot felul de drăcării din astea, şi ne-nchidem într-o cameră, copilul într-o cameră şi se joacă… Nu-şi dau seama ce pierd, ce bucurie pierd când eşti în comuniune cu familia, cu toţi cei dragi. Acuma, nu sunt eu chemat să spun pe ce cale sunt ei, dar dacă o să pot, vreau să fiu doar un mic reper în ceea ce înseamnă tradiţie şi meşteşug în ceea ce mă priveşte, şi să le spun copiilor că s-a mai mâncat şi din blide de lut cu lingură de lemn. Să ştie! Şi să le-arăt ce înseamnă să faci un ulcior cu ţâţă în care să pui apa, şi apa să stea la rece şi să se purifice, şi ce bine e să bei o apă pusă un pic într-un ulcior de lut. Să-i învăţ, pentru că vara asta fac, îmi umplu curtea aici. Am sus pe deal o poieniţă unde am conservat trei case vechi, şi-acolo ţin tabere de creaţie cu copii şi nu numai cu copiii, pentru că acum mă vizitează şi adulţii care vin să-mi asculte povestea şi să se rupă un pic de caruselul ăsta care aleargă aşa cu viteză, şi dacă nu te dai jos din el nu mai vezi lucrurile clar. Dacă nu te opreşti un pic din viaţă şi să zici «Domnule, hai să văd care-mi sunt reperele?», te năuceşte, te zăpăceşte, te ameţeşte…tu ai impresia că a consuma mai mult, înseamnă că eşti mai fericit.

Am descoperit un lucru important. Sărăcia e de multe feluri. Şi-am întâlnit oameni atât de săraci, că-n afară de bani, n-au nimic. Şi eu nu vreau să fiu printre ei. De aceea mă protejez foarte tare, şi bănuţii care-i fac din puţinele oale pe care le vând sau multele, sau expoziţii, dau la doamna mea şi îi spun «Ţine-i tu, că-i ţii mai bine.», şi mie-mi dă ce-mi trebuie: mâncare bună, căldurică, şi vin aici la altarul meu, unde mă joc şi făuresc oale cu drag. Asta-i viaţa mea! Să-mi dea Dumnezeu sănătate şi putere, şi să-mi cresc copiii în rânduială şi să fac ce trebuie.

În toată plămădirea asta a lutului şi făurirea lutului, Dumnezeu mi-a vorbit, şi-mi vorbeşte-n continuare de fiecare dată când eu fac un vas, când îl iau şi-l modelez. Pentru că ştiu care e natura vasului. Lutul scos de la patru metri, şi-acuma dacă facem o trecere de pe materia-lut pe materia-om, asemănările sunt foarte mari. Şi aş vorbi un pic despre ce înseamnă să fii smuls de acolo de jos. Ce înseamnă ca cineva să se murdărească cu acea bucată de lut neînsufleţită, şi s-o aducă în atelier.

Totdeauna am făcut aşa o comparaţie, şi există şi-o poveste ca o icoană peste vremuri, în Biblie, în care Bunul Dumnezeu îl provoacă pe-un învăţat al vremurilor, pe un profet, să se pogoare în casa olarului, să se ducă acolo…

Zice «Du-te în casa olarului, şi-acolo o să te fac s-auzi vocea Mea.»

Pentru mine versetul ăsta a fost un text de căpătâi al vieţii mele, şi totdeauna m-am întrebat de ce Dumnezeu îl trimite pe Ieremia în casa olarului? M-a fascinat de când am citit prima oară. Eu am citit târziu Biblia. M-am creştinat destul de târziu, undeva pe la 25 de ani, am avut prima întâlnire, zic eu, cu Divinitatea. Prima atingere, sau or mai fi fost, dar nu le-am băgat în seamă, că am fost un răzvrătit, că am fost un îngâmfat, un încrezut, că dacă ar fi trebuit să mă laud, şi-ar trebui să mă laud eu, ar trebui să mă laud cu toate prostiile care le-am făcut, c-atât am putut eu. În momentul în care Marele Creator pune mâna pe acel lut, şi-l transformă, nu mai este meritul meu, este meritul Lui, al Marelui Olar. Fiindcă El prin frământările în care m-a adus, a făcut din mine un vas pe care astăzi voi îl vedeţi. Dar încă vasul nu este desăvârşit, şi n-aş vrea să înţeleagă ascultătorii noştri că Dan Leş a ajuns la maturitate.

Nu ştiu în ce secvenţă a vieţii mele este vasul meu de lut, nu ştiu în ce perioadă. Dacă sunt la frământat, dacă sunt la făuritul pe roată, dacă sunt la şlefuit, pentru că toate probele astea trebuie să treacă peste un vas ca să ajungă vas de cinste. Şi ultima probă care-i cea mai…aş zice, cea mai onorabilă este proba focului. Acolo se desăvârşesc lucrurile…acolo vasul demonstrează dacă este un vas de cinste sau este un vas care n-a fost bine frământat şi a crăpat la ardere. Multă lume nu-nţelege ce înseamnă frământarea. Şi-acuma dacă-mi daţi voie să fac o trecere, o paralelă între lut ca şi materie şi om ca şi materie, şi frământările care le avem în viaţa de zi cu zi, şi sunt frământări, fiecare le are, şi fiecare are crucea lui. Acele frământări prin apăsare, cu cât lutul este mai frământat şi apăsat, şi iară îl strângi în mână, cu atât devine mai maleabil, şi poţi să-l lucrezi pe roată. N-am înţeles nici eu de ce sunt frământări în viaţa mea, dar le-am văzut pe urmă cât de benefice îmi sunt, pentru că acele frământări scot afară impurităţile, dacă mai sunt bucăţele de lemn, dacă mai sunt pietricele, toate impurităţile ies afară, şi rămâne lutul curat…

Şi când lutu-i curat, atunci poţi să-l pui pe roată, şi să faci din el. Dacă n-ar fi frământări în viaţa noastră, vasele noastre ar arăta dezastru. Aşa că foarte tare am fost pasionat de acest text, şi textul spune mai departe că s-a dus, s-a pogorât în casa olarului. Ce-nseamnă să te pogori în casa olarului? Înseamnă să te smereşti. Să te culegi de tine şi să te duci acolo unde-i tină. Unde-i jos. Nu-l cheamă Dumnezeu într-un loc măreţ. Îl cheamă într-un loc simplu. Şi m-am întrebat de ce-l cheamă Dumnezeu acolo? Îl cheamă să se desprindă de viaţa lui de zi cu zi, să se ducă-ntro casă de olar şi să vadă cum se făureşte pe roată un vas. Şi culmea că olarul nu vorbea cum vorbesc, eu vorbesc prea mult acuma, dar el stătea în uşă şi-l privea pe olar cum făurea acel vas de cinste. Şi zice că acel vas de cinste care-l făurea olarul, nu a izbutit.

Şi zice «Cum n-a izbutit?»

Dar foarte natural l-a luat, l-a mai strâns o dată în mână, l-a mai frământat o dată, şi l-a pus din nou pe roată şi a mai făcut încă un vas aşa cum i-a plăcut lui. Dacă vasul n-a izbutit, olarul are ultimul cuvânt. Atunci vine în mintea lui Ieremia gândul, şi Dumnezeu îi vorbeşte «Oare nu pot să fac şi eu cu voi la fel? Să vă frământ…» Şi-atunci eu am înţeles pentru viaţa mea, chiar dacă 25 de ani viaţa mea a arătat cum a arătat…şi a mai pus o dată mâna Marele Olar, şi l-a mai frământat o dată, şi l-a pus din nou pe roată, şi de acolo este meritul Lui, nu este meritul meu. Dacă astăzi stăm de vorbă şi vă uitaţi la palmaresul meu şi vedeţi diplome, nu este meritul meu. Este meritul Marelui Olar! Că am stat la frământat… Şi-acuma să-mi continui povestea…nu ştiu unde mă aflu, dar am o siguranţă. Dacă sunt pe roată, dacă sunt la şlefuit, am o siguranţă…sunt în atelierul Lui, şi este cel mai sigur loc, să fii în atelierul Marelui Olar. Pentru că El ştie cât s-apese, El ştie cât să frământe, şi când te pune pe roată ştie că vei izbuti şi vei trece şi de ultima probă care este proba focului. De proba focului nu scapă niciun vas. Toate vasele care le vedeţi aici pregătite, ele vor intra prin cuptor. Unele au fost în cuptor, unele nu sunt arse, altele sunt arse. Ele stau pe masă şi nu se ceartă una cu alta, că unul «sunt mai falnic», «eu sunt mai grozav», nu, ele ştiu că Marele Olar este şi are cinstea pentru că ele sunt aici. Tot aşa şi oamenii, dacă am avea cuminţenia să înţelegem că Dumnezeu are cuvântul în viaţa noastră, şi El este cel care apasă, şi cel mai sigur loc este în căucul palmei Lui, acolo-i cel mai sigur loc. Atunci noi oamenii n-am mai avea diferenţe, nu ne-am mai certa, n-am mai avea partide atât de înverşunate unele faţă de celelalte, n-am mai avea atâtea biserici care-L sfârtecă pe Christos şi-L împart în toate părţile, ba-i la noi, ba-i la voi.

[ Partea III Prima întâlnire cu divinitatea ]

Sunt două surse de inspiraţie în lumea asta: Divină şi malefică. Sunt artişti care dacă nu beau şi nu se droghează, nu pot să lucreze. Sunt artişti care dacă nu sunt bine cu Dumnezeu şi cu ei înşişi, nu pot să lucreze. Şi sunt artişti care fac artă pe bandă, ca să supravieţuiască sau ca să vândă, că au nevoie de bani. Tot artişti sunt toţi. Oscilăm între cele două, a vinde şi a face artă de dragul artei, pentru că vrând-nevrând compromisul în viaţă apare. Ai ajuns recunoscut, te sună cineva şi spune «vreau două lucrări, dar te rog să mi le faci să se asorteze cu covorul din salon», şi-atunci tu vei face operă decorativă, nu-ţi vei da tot interesul pentru că femeia are bani, tu ai nevoie de bani să-ţi ţii copilul la şcoală, şi uite aşa apare compromisul. Sau mai poate să apară o comandă în care să faci lucrurile pe bandă, cum ar fi să faci două, trei sute de căni de aceeaşi mărime. Nu zic că nu sunt frumoase, aici vorbim de ceramică în mod utilitar, şi ai nevoie de ele.

Faptul că respecţi o formă, o linie care spune ceva, este un lucru bun, dar ţine de meşteşug. Şi când vorbim de inspiraţie şi de artă creativă, atunci ţine de suflet şi de Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi trimite acea inspiraţie, o văd ca o sămânţă mică ce ţi-o pune în creier. Acea sămânţă încolţeşte şi-ţi vine ideea. Ideea nu poate veni de la tine, pentru că nu ai cum să stai închis undeva şi să-ţi vină idei. Tu ai mai văzut undeva ceva şi te-ai inspirat, natura…ai crescut într-o lume de pace, ai crescut într-un sat, şi toate astea puse cap la cap, când creşte acea sămânţă, se dezvoltă, şi când te duci în faţa materialului, fie lut sau orice ar fi, artistul este chemat să transpună starea pe care o are el în lucrare. Artiştii mai întâi şi mai întâi ar trebui să imprime starea pe care o au ei lucrării respective. Şi dacă starea pe care o ai este bună, atunci vei face o lucrare bună. Dacă ai o stare proastă s-ar putea să nu iasă…să iasă o lucrare chinuită. Cam asta înţeleg eu despre ce înseamnă artă. Că tot mă chinui să înţeleg ce-i arta până la urmă? Şi ajung să-mi dau seama că poate şi-un şanţ dacă-l sapi, să-l sapi artistic şi frumos, sau să-l sapi în bătaie de joc. Dar despre asta trebuie să se pronunţe marii artişti. Eu sunt un modest făuritor de oale şi de figurine care-mi aduc mare bucurie în viaţă, şi fac cu drag ceea ce fac. Am un lux în viaţa asta, să fac cu drag ceea ce fac la mine acasă. Acuma că lumea zice că sunt sau nu artist, prea puţin contează pentru mine, dar ceea ce contează este când mă pun la masa de lucru, să ştiu că fac ce trebuie.

Avem multe dovezi istorice… avem atâtea dovezi, dar aş vrea un pic, dacă e corect spus, să-i educăm pe ascultătorii noşti, că mulţi dintre ei precis au cunoştinţe, dar ar trebui să ştie că nu tot ceea ce este pe piaţă este ceramică autentică. Ne-a invadat, îmi pare rău s-o spun, piaţa din China, din Bulgaria, sunt foarte multe obiecte turnate în forme şi se vând la marginea drumului. Sunt acele sărbători în care nu mai scapi de acea ceramică pictată în toată culorile, toate sunt amestecate, nu au o linie. E acea ceramică ce nu respectă normele, să zic, în care vasul trebuie să fie curat, să nu conţină glazuri pe bază de plumb. Toate lucrurile astea se vând la colţul străzii. Omul de rând crede că cumpără o oală bună de sarmale care o pune pe foc şi după o folosinţă îi crapă, sau fierbe sarmalele într-o oală glazurată cu glazuri pe bază de plumb. Nu-i sănătos. Noi trebuie să ne trezim ca şi consumatori şi să spunem «Dacă-mi cumpăr un vas, vreau să văd vasul ăla ce respectă, ce linii are, de unde-l am, cine-i meşterul, să aibă şi povestea.» Foarte mulţi care-i vedeţi pe stradă nu sunt meşteri, sunt comercianţi care cumpără de la alţi meşteri, le amestecă şi vând la metru cub. Ar trebui un pic să se facă o cernere aici, şi spun lucrurile astea nu din invidie, din respect pentru meşterii care o viaţă întreagă au lucrat după tradiţie, şi au lucrat şi au făcut ce trebuie. Au lucrat curat şi ordonat. Pentru ei fac lucrul ăsta. Pentru mine, de bine de rău, Dumnezeu mi-ajută, am atelierul, am o soţie credincioasă care face în aşa fel încât să facă lucrurile ca să avem cu ce trăi. Şi-n continuare îmi duc o viaţă de fericit, boem, liber…de dac liber în Maramureş.

Interviu Daniel LEȘ, Casa Olarului.

De la ceramica CUCUTENI la ceramica LEȘ
8500 de ani de continuitate!

FOTO video: Fascinația Meșteșugului.
Foto reprezentativă: Diana Buzoianu.
Foto reporter: Florin LIONTE * Coordonator Marketing P⊕vestea Locurilor.

Written by p⊕vestea

Se spune că un popor fără tradiții este un popor fără viitor… ! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 7531 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut. Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut ♦ susține și TU proiectul

Website: https://europegenesys.com