D A C I A

♦ dac ♦ daci ♦ dakka ♦ Dacia ♦

Dacia vs Imperiul GETIC

Ne întrebăm cine are interesul să ne scurteze istoria,
fiindcă prea multă propagandă dacistă este peste tot… !?

Dorința unor năuci de a schimba numele României în Dacia…

… aceasta nu poate fi decât o gravă eroare la adresa civilizației și culturii românești, având în vedere că Dacia a fost doar o provincie romană și nimic altceva! Ori a schimba numele unei țări cu numele unei provincii administrată vremelnic de către jefuitorii romani este de neconceput! Acum trecem la pluridisciplinaritate iar ca să nu mai lungim vorba, lucrurile sunt după cum urmează:

Niciodată nu a existat un imperiu sau stat “dacic”, ci getic. De altfel, mai înainte de a-i boteza romanii cu numele de “daci”, aceștia au fost numiți dai, respectiv davi sau chiar dani. Și nu de puține ori li s-a dat numele generic de sciți, ori barbari, tuturor locuitorilor de la nordul Istrului (prin “barbar” se înțelege „străin”, așa cum îi numeau grecii pe toți cei care nu erau greci).

Denumirea de „daci” nu poate veni decât din cuvântul “dakka” ce are semnificația de “pumnal” (engl. dagger!!). Pe tabula Peutingeriana “dacii” apar cu numele de “dagae”, nume care de altfel figurează și în S-E Turciei, anume Nemrut Dağ (“dağ” în limba turcă însemnând munte). Ori știm cu toții că dacii erau cei care “se țineau de munți.” De altfel, găsim în panteonul vedic o zeitate cu numele de Daksa (unul dintre fiii lui Brahma), pe care unii dacişti au încercat să-l asocieze cu numele de Dacia pentru a-şi menţine teza dacistă. Însă această găselniţă este demontată în mod cert de faptul că autorii cântărilor vedice se numeau ei înşişi cu numele de Arya (având sensul de “bun”, “nobil”, “civilizat”). Nicidecum nu se numeau „daci”. În sanscrită cuvântul “daksa” = deștept, înțelept, sud sau pământ.

Iar în ceea ce-i privește pe romani, așa ne numeau ei, ‘daci’, adică lupi. Deși acest epitet de ‘dac’ sau ‘dav’ are mai multe sensuri. În traducere, Dacia poate fi țara înțelepților sau a munților. În sanscrită, “da” = munte, protecție. Iar “ksa” = pământ, câmp, fulger, țăran sau distrugere. Toate aceste aspecte reflectă realitatea în contextul istorico-lingvistic pe care îl tratăm, însă atunci când vorbim despre “daci” și “Dacia”, vorbim despre o realitate veche de doar două milenii, ori istoria și identitatea multimilenară a acestui popor nu se reduce doar la atât… !

Găselnițele daciștilor

O altă găselniță a daciștilor este mult prea folosita expresie „noi suntem d’aci”, adică „de aici”, ca și cum invențiile ar servi cu ceva istoriei. Urmând aceeași „metodă”, o persoană enerGETICĂ este musai și de neam getic? Un alt „argument” care servește dacismului constă în faptul că împăratul Galeriu a dorit să schimbe numele imperiului roman în „imperiul dacic”, de parcă îndelungata istorie a neînfricaților geți ar trebui să înceapă cu Galeriu!

Cât despre marele Mihail (NU Mihai) Eminescu, afirmând că „În România totul trebuie dacizat”, acesta fiind un alt citat mult pe placul daciștilor, uitându-se total de pledoaria pro-latină a marelui poet, în care afirma că „Da, de la Roma venim scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană!”, ne pune în faţa unei situaţii mai delicate. Foarte curioasă atitudinea aparent contradictorie a autorului, fiindcă pe deoparte elogiază trecutul getic, iar pe cealaltă susține teoria latinității, ceea ce nu îl califică drept un desăvârșit latinist, dar nici nu îl înfățișază ca un neînduplecat dacist. După toate aparențele, autorul, cu toate că și-a exprimat admirația pentru trecutul getic, a considerat totodată ocupația romană drept o binefacere (culmea!), însă noi nu putem simpatiza cu jefuitorii, având în vedere contextul istoric (al războaielor daco-romane) întru totul potrivnic poporului get. La drept vorbind, latinitatea poporului român constă în faptul că spațiul getic stă la baza originii popoarelor latine, limba arhaică românească fiind cea care a generat limba latină (cum altfel?; o limbă literară nu ar putea genera sub nicio formă o limbă populară, ci tocmai invers!), după cum afirmă și publicistul francez Félix Colson, contele D’Hauterive, Miceal Ledwith (fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea) ș.a.

Dakia „de la Rîm ne tragem

Această realitate poate fi demonstrată cu dovezi istorico-lingvistice, mulțumită remarcabilelor cercetări realizate de către autori precum Nicolae Densușianu, Paul Lazăr Tonciulescu, Petre Morar, Lucian G. Costi, Carme Huertas ș.a. De altfel, nimeni din tagma latiniștilor nu a venit cu dovezi infailibile care să arate fără putință de tăgadă că noi suntem într-adevăr urmașii Romei, întregul demers latinist bazându-se pe o înșiruire de aserțiuni sterile, iar ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu putem admite nici zisa cronicarului Grigore Ureche, unde afirmă că „de la Rîm ne tragem”, fără să prezinte niciun fel de dovezi în acest sens. Asta înseamnă să scrii istoria „după ureche”.

Revenind la marele Eminescu, acesta era conștient de multiplele denumiri antice ale poporului nostru, iar ca dovadă avem următoarele versuri eminesciene:

„De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu,
Căci n-aveam un Deceneu”

La fel de bine ar fi putut spune că „În România totul trebuie getizat”, în contextul dat însemnând același lucru, însă aici ne ocupăm de denumiri. Să nu uităm că tot Eminescu a spus că „Suntem români şi punctum”! Cât despre o etnie tracă, așa ceva nu a existat nicăieri pe suprafața pământului. Printre semințiile de la sud de Dunăre menționate de către antichitate, nimeni, nici măcar Herodot, nu a afirmat că ar fi existat un neam trac, aceștia nefiind decât geții (bistoni, edoni etc.), cum de altfel aflăm de la mulți alți autori antici și mai noi, printre care enumerăm câțiva:

Robert Sheringham, De Anglorum Gentis origine disceptatio: “Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).” „Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință, c. 2, cap. 4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Trogus Pompeius: „Dacii, mlădiţe ale geţilor…”

Philostorgius, Istoria eclesiastică (368 – 425 e.n.): “Sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi… Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică.” Scriitorul Ştefan din Bizanţ, pe la începutul secolului Vl, ne lasă un lexicon intitulat ‘Nume de popoare’ şi spune despre geţi că locuiau în vremea lui, adică pe la anii 520 în ,,Getia, ţara geţilor”. În lucrarea lui mai găsim informaţia potrivit căreia neamul nostru cel străbun se întindea spre est cu sălaşurile pînă în ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene (Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului.

Pliniu cel Bătrân – în scrierea Naturalis historiae (Istoria naturală), capitolele 25-26, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sunt popoare, vecine totuși, însă diferite până la litoralul (Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, sarmații cărora grecii le spun sauromați…”

Appianus Alexandrinus, de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață ne lasă mărturie că romanii stăpânesc “și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci.” Strabon (63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în Geografia la VII-XI, despre geţi şi conducătorul acestora: ,,Boerobista, get de neam (deci nu “dac” cum vor daciștii), după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină, a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, atunci când l-au văzut trecând cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia până în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor…lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor (SCIV, VII, I-II). Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu – şi de asemenea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor, că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.”

Lydus, trăitor al secolului Vl, în cartea Despre magistraturile romanilor citându-l pe Criton care a fost martor la toate războaiele purtate de Traian, spune despre cucerirea parţială a Geţiei astfel: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor.” Fir-ar să fie nene Lydus, că tare i-ai mai supărat pe dacişti cu citatul ăsta! Va să zică „regele geţilor” şi nicidecum al «dacilor»!

Ştim că teritoriul de la nordul Dunării mai era denumit generic de către antici cu numele de «Sciţia», în fapt fiind vorba despre Geţia, cum de altfel şi Dobrogea mai era numită Sciţia Minor sau Geţia Minor. Aşadar acel teritoriu al Geţiei ocupat parţial de către romani, a fost ulterior transformat în provincia romană Dacia! Dacă cineva are impresia că ar fi existat o Dacie înainte de ocupaţia romană va trebui s-o dovedească! Nicăieri, în nicio sursă istorică, nu ni se spune nimic despre înființarea unui stat numit Dacia care să preceadă ocupația romană. Că a existat o ţară a geţilor la nord de Dunăre cu cel puţin 5 secole înainte de Hristos, având o organizare statală specifică şi cârmuită de diferiţi regi menţionaţi de către antici, este un lucru cert. Dar, ne întrebăm, care a fost numele real al acestei ţări? Istoricii români vorbesc despre Dacia plasând-o undeva între sfârşitul secolului II î.Hr. şi începutul secolului I d.Hr. (nu se știe precis când a luat ființă așa-zisa Dacie), fără să prezinte nicio dovadă despre înființarea acestui stat la nord de Dunăre. Pe baza izvoarelor istorice știm cu certitudine că romanii ne numeau când daci, când geți, când sciți, în funcție de preferința autorului, însă indiferent de varianta folosită, se refereau, desigur, la aceiași oameni cu care ei înșiși aveau de a face. În schimb grecii antici pomenesc numai de geți, sciți și traci într-un sens mai larg (în funcție de teritoriile pe care le populau), dar niciun cuvânt despre „daci” sau despre vreo țară numită „Dacia” care să fi existat pe vremea lor. Prin urmare „dacii” și „Dacia” sunt o apariție mult mai târzie în istoriografia antică a meleagurilor carpatine, de altfel o apariție pe care o aflăm pentru prima oară în scrierile latinilor!

Cât despre tăblițele de plumb de la Sinaia, în ceea ce privește denumirile de „dac” și de „get”, vom da un fragment lămuritor din cartea Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb a onorabilului autor Dan Romalo, unde ni se aduce în vedere un lucru curios: „Cel mai mare interes îl reprezintă însă numele dacilor și cel al geților. Se observă cu ușurință că daci sunt numiți doar cei din plăcuțele care se referă la Decebal, toți ceilalți fiind geți; Burebista este get, așa cum spunea și Strabo – el are prima capitală la Genucla, de unde se mută la Sarmizegetusa; chiar și Duras, predecesorul lui Decebal, este get, de unde rezultă că dacii, conduși de Dacibalo, sunt o ramură a geților care a devenit cunoscută prin ridicarea căpeteniei lor și prin opera sa de unificare a triburilor. Geții pomenesc extrem de rar de daci, și o fac sub numele de dahieo, de unde putem deduce că erau foarte puțin cunoscuți înainte de Decebal. Trebuie să recunoaștem că, dacă a existat un „falsificator”, acesta a fost extrem de ingenios și de inteligent când a gândit această distribuție. Mai mult, Decebal nu numai că își impune etnonimul propriu, înlăturându-l pe cel al geților, ci vine cu o tradiție destul de diferită – alte reprezentări, alte divinități, alt tip de scriere. Aerul general pe care îl degajă plăcile referitoare la Decebal este unul de mai mare sobrietate, în vreme ce plăcile cu Burebista prezintă influențe orientale puternice și un marcant cult al regelui. În ciuda faptului că singurul portret cunoscut astăzi este cel al lui Decebal, de pe columna lui Traian, tocmai Decebal este lipsit de reprezentări portretistice în tăblițe – lucru foarte straniu pentru un fals; în schimb, avem zeci de portrete ale altor regi. Decebal este reprezentat întotdeauna întreg, pe tron sau călare, fără să i se distingă trăsăturile chipului.”

Care sunt șansele ca însuși regele Decebal să fi recurs la o asemenea reformă lingvistică? Și chiar dacă am admite o asemenea ipoteză, întâietatea denumirii de „get” este evidentă. După toate aparențele, nu se poate vorbi despre „daci” decât în contextul cronologiei ce cuprinde domnia regelui Decebal, respectiv războaiele daco-romane. Cu alte cuvinte, dacii reprezintă doar o ramură a geților, așa cum aflăm și de la erudiți precum Trogus Pompeius și alții. De aici reiese limpede că „dacii” nu pot ocupa centrul istoric, aceștia fiind consemnați în izvoarele istorice mult mai târziu după geți, denumirea de „daci” nefiind decât un alt nume pentru o parte din marele neam al geților. Se înțelege că indiferent de numele neamurilor ce ocupau spațiul Geției, aceștia erau (evindent!) cu toții geți. În mod similar locuitorii de azi ai României, fie olteni, moldoveni, ardeleni ș.a.m.d. sunt cu toții români. Cât despre numele țării geților ce figurează pe tăblițele de plumb de la Sinaia, acesta apare în variantele „Die Gitii”, respectiv „Deo Geta”, având sensul de „Țara Sfântă a Geților” sau „Țara Sfântului (Domnului) Geta”, de vreme ce „die”, „du”, „dii”, „dio” au sensul de „sfânt” sau „zeu”, iar „Geta” fiind îngerul protector al geților. În orice caz, niciunde pe tăblițe nu figurează vreo țară cu numele de „Dacia”.

Om din țărână

Get = Pământean, gețuitor (viețuitor), unde Pământ = Geea/Gaia (Geb/Gebeleizis), la fel cum țăran = om din țărână sau om al pământului. Sarmatia/Sarmo-Geția/Dio Geția = Țara Sfântă/Țara Domnului/Țara Soarelui – adică inima sau vatra vechii Europe Pelasgice. Avem Marea/Lacul Getic(ă), Sarmigetuzo (NU „Sarmidacuzo”) – cel mai important centru religios al geților, unde Sarmigetuzo = Geții lui Sarmis/Armis – protectorul sanctuarului, denumit de către greci Hermes; Polul Getic (niciodată „Dacic”) în jurul căruia cerurile se rotesc și în sfârșit suntem ‘get-beget’ (NU „dac-bedac”). Cât despre limbă, în aceeași ordine de idei, putem vorbi despre limba sermo-getică sau getică, deși pelasgo-getică ar fi o denumire la fel de corectă.

Academician Ioan Aurel Pop: „în 1592, adică în secolul în care comisarii imperiali se temeau că se unește Maramureșul cu Moldova, boierii se strâng într-un sfat, în Târgul Sighetului și judecă situația hotarelor satului Borșa, care e aproape de culmea munților și de frontieră fixată cu Moldova. În acest document din 1592, redactorul lui, care era un scrib maghiar umanist, zice: “Acuma n-am ce face, că hotărnicirea nu v-o pot da în latinește, că oamenii ăștia vorbesc Sermo-Geticus.”, adică limba getică.” Cu alte cuvinte nici vorbă despre vreo limbă dacă, în ceea ce ne privește, iar despre o limbă tracă nici atât!

Cât despre Ovidiu, exilat la Tomis, acesta nu-i menționează nicăieri pe “daci”, ci numai pe geți, bessi, sarmați etc. Tot acesta, în Metamorfozele îi numeşte pe geţi cu titlul de «Marticolis getes», adică «geţii – fiii lui Marte». Djed = părinții primilor faraoni (se pronunță GET). Egiptenii folosesc acest cuvânt atunci când se referă la cei vechi (cei ce au trăit înaintea lor), ceea ce înseamnă că această denumire de ‘get’ nu are de a face doar cu grecii. De asemenea în limba croată ‘đed’ (se pronunță ‘ged’) = bunic, ceea ce nu face decât să întărească cele relatate de noi despre egipteni. Adică ‘get’ are sensul de ‘vechi/bătrân’.

Fratele lui Goliat, Lahmi din Gat, este scris în ivrită ‘Gittit-ul’, însemnând ‘Get-ul’. Gat (sau Gitii) a fost orașul locuit de Filisteni. Cuvântul ‘lah’ sau ‘laha’ în limba eme-gi înseamnă ‘a străluci’, iar cunvintele ‘mi’ sau ‘mu’ înseamnă ‘faimă’, ‘familie’ sau ‘a da naștere’.

Kamose, ultimul rege (faraon) al Dinastiei a 17-a din Teba, îi menționează pe hicsoşi cu titlul de ‘Chietain de Retjenu’, însemnând populaţia Keta sau Geta din Canaan. Populația Keta este scrisă în Vulgata ca ‘Getaim’, iar în greacă apare sub numele de ‘Chitiim’. Numele ‘Retjenu’ este foarte similar cu numele de familie ‘Reteganu’. Zeului egiptean Ptah, îi este dat titlul ‘ḏū gitti’, însemnând ‘Domnul orașului Gat’, pe o prismă găsită în Lachiș, ce avea scris pe partea opusă, numele lui Amenhotep al 2-lea (1435–1420 î.Hr.). Titlul ‘ḏū gitti’ se regăsește și în textul Serabit, 353. Cross (1973, p. 19) arată că Ptah este adesea numit ‘Domnul (sau unul) al Eternității’ și crede că această identificare a lui Ptah cu ’Ēl’, a generat epitetul ‘olam’, însemnând ‘etern’. Dar ‘El’ în limba română, este pronume personal. Dacă tot i-am adus în discuție pe filisteni, aceștia aveau un zeu al fertilității pe care îl venereau – Dagon! Ori mai devreme vorbeam despre numele de “dagae” și semnificația cuvîntului “dağ”…

Principalele etnonime ale geților în funcție de teritoriile pe care le ocupau: get-uli, iler-geți, indi-geți, myso-geți, tissa-geți, sar-geți, tyra-geți, samo-geți, massa-geți, yuezhi, tocharieni, geats, getae, jats, djed etc. După cum se vede, geții erau mai peste tot. Pe o monedă de argint bătută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.Hr. este scris în jurul unui pătrat împărțit în patru părţi de o cruce cu braţele egale „GETAS IDON EON RA”, adică „Getas, îngerul păzitor (sau conducător) al edonilor.”

Dio Cassius vorbește de ‘daci’ la 300 de ani după ce romanii au denumit teritoriul cucerit, Dacia. Și oltenii își spun olteni, sau ardelenii ardeleni, dar ei azi tot români sunt așa cum geții robiți din provincia romană Dacia, erau denumiți de către romani ‘daci’, de la provincie, nu de la neam. O dovadă avem chiar de la Pomponius Mela (a se vedea harta din 43 d.Hr.), care la doar 63 de ani înainte de a muri Decebal, numește spațiul de la nordul Dunării, cum altfel? Sarmația (lat.) și nici vorbă de Dacia!

Când ne referim la ‘Dacia’ sau la ‘daci’, o putem face doar în ideea aducerii în discuție a istoriei, ca elemente de referință, însă nu ne putem identifica cu acestea (!!!). Dacia era doar parte a Geției, doar o provincie romană şi deci o apariție târzie (reflectând o istorie ce nu depășește mai mult de cca. 2.000 de ani), unde trăiau davo-geții (daco-geții). Mai găsim şi în alte izvoare denumiri aproape uitate în negura timpului şi anume, Gitia, Du Gitii (Dio Getia) sau Arima, unde trăiau enigmaticii hiperboreeni, cunoscuți sub alte nume ca arimini, arimi, arimaspi, râmi, rohmani, arimphaei, arieni, ari, rumuni, rumâni (azi români, dar și armâni!). A nu se face confuzie cu denumirea de Rum sau Rîm, prin care se face referire la Roma, ca și cum noi ne-am trage identitatea de români de la romani, ceea ce nu poate fi decât fals. Această denumire își are originile în rădăcina R(u/o/a/i)M, rădăcină pelasgică în ceea ce privește limba. Nu este doar o pură întâmplare faptul că întemeietorii Romei au dat acest nume oraşului lor, la fel cum şi numele de Romulus (fratele lui Remus) nu este întâmplător. Menţionăm că numele antic al râului Tibru era Rumon! Umbrii atribuiau lui Joe (Jupiter) epitetul „Arimunus” (însemnând „Joe Ariminul” sau „Joe al arimilor”), în timp ce romanii de mai târziu îl numeau „Jupiter Ruminus”! Zeul războiului Marte, despre care Flaccus spunea că locuieşte în ţara geţilor mai era numit „Arimanios”!

În cele scrise de Dionisie Periegetul, trăitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspi, cu numele de arimani, iar Homer (secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Typhon, cel mai renumit titan, era ţara arimilor sau Arima. În Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendă, că este în ţinutul hiperboreenilor de la nordul Istrului. Eruditul Nicolae Densușianu, în monumentala Dacia Preistorică (vol II, p. 165) spune: „Arimii, vechii locuitori ai Daciei se mai numeau rumoni sau rumuni.” De asemenea, Pliniu cel Bătrân a afirmat că „sciţii erau vechii aramei” (Scytharum populi…antiqui Aramaeos), va să zică nicidecum semiți, așa cum au fost semitizați ulterior din pană ivrită! Cu alte cuvinte denumirea etnică a sciţilor era de „aramei” sau „arameeni”!

Aşadar avem de a face cu un nume, respectiv o identitate cu rădăcini extrem de vechi şi cu origini ce provin din timpuri mitologice! Prin urmare cum am putea vreodată renunţa la nobilul nume de român şi la identitatea noastră românească? O asemenea enormitate este cu neputinţă, oricât de mult se străduiesc daciştii, cât şi cei care se ocupă cu propaganda anti-românească să desconsidere acest antic nume care s-a păstrat, iată, până în zilele noastre! Socotim că numele de Armanca, Armin, Arimie etc., dar şi numele sărbătorii Armindeni sunt mai mult decât edificatoare!

Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită.” Toponime românești și din toată lumea (cu rezonanță sanscrită): Ramna, Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat, Râmetea, Rămeţi, Râmeţ, Râmeşti, Ramdala, Ramdevra, Ramdurg, Ramiona, Ramaiah, Ramanathapuram, Ramułtowice, Rambouillet, Ramhusen, Ramjibanpur, Ramlewo, Ramsowo, Ramvik, Rumia, Ruma, Rumanová, Rumoka, Rumont, Rumejki, Rumelange, Rumes, Rumenka, Rumohr, Rumbach, Rumhult, Rümligen, Rumney, Rümpel, Rumy, Rimpar, Rimogne, Rimsdorf, Rimsberg, Rimforsa, Rimhorn, Rimini etc. Numele zeului egiptean Thoth este un nume recent, dat de către greci ‘ţΘώθ; thṓth’. Lumea Egiptului antic îl cunoştea sub numele de Tehuti sau Djehuty (de la neamul Djed, adică Get). Însă cel mai vechi nume al său este Dahau-ti (în egipteană ‘ḏḥwty’). În traducere: din neamul geţilor (nobilii Dahae). Mai avem însă în România, o localitate ce îi poartă numele şi anume, localitatea Dălhăuţi, care, dacă eliminăm diacriticele obţinem un nume aproape identic (Dalhauti/Dahauti). Adevărat că grecii l-au identificat mai târziu cu numele de Hermes, la noi Sarmis/Armis – protectorul Sarmizegetusei, unde prin numele de SARMIGETUZO sau SARMIGETUSA, aşa cum apare pe plăcile de plumb de la Sinaia, înţelegem ‘Geţii lui Sarmis’.

G E T A E

Jupânul Herodot, atât de drag istoricilor români, scrie explicit că numele pe care îl dă unor grupuri de ,,traci” se referă la ținutul în care locuiesc și nu la denumirea lor etnică, amintind și pe geții care locuiesc în Getia. Despre cei din nordul fluviului nu scrie un cuvânt cu toate că amintește cum ,,tracii” își trimit solie la Zamolxe și cum trag ei cu săgeți în sus atunci când tună și fulgeră ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decât a lor.” Peste două paragrafe spune despre Zamolxe că nu știe dacă a fost om sau zeu ,,de prin părțile Geției.” A se vedea și harta după Herodot (484-425 î.Hr.), unde nu apare nicăieri vreo Dacie, ci doar numele de Getae!

Fabre d’Olivet: “Geții, în greacă Getas, erau, după Aelius Spartianus și după autorul Lumii primitive (Antoine Court de Gébelin) tomul IX, p. 49, aceleași popoare cu Goții. Țara lor, numită Geția, care ar trebui să se pronunțe Goetia, derivă din cuvîntul Goth, care înseamnă Dumnezeu (zeu) în cea mai mare parte a idiomurilor din nordul Europei. Numele dacilor nu este decât o îndulcirea a celui al tracilor într-un dialect diferit.” Vom vedea mai jos cum se explică această “îndulcire” menționată de către autor. Fostul Prim-Ministru al Indiei Jawaharlal Nehru, a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.” Referitor la Gitia (Geţia) – o reconfirmare a sacralităţii numelui este opera vedică Bhagavad Gītā (Geeta) sau ‘Cântecul divin’ ce face parte din marea epopee Mahābhārata şi aminteşte de strălucitorii arieni (‘deva’ sau ‘devi’, adică ‘cei divini’) care au invadat ţinutul bogat al Indiei. De asemenea, termenii Deva/Davo/Dava/Daoi/Dai/Daos/Danaoi/Dahae | ΔABO ΨETO – DAB(V)O GETO = Cei strălucitori (divini) sau lupi, dar mai are şi sensul de locuitori ai davelor. Toate aceste denumiri sunt de fapt epitete, atribuite geților. Când vorbim de lupi, îl putem da ca exemplu pe Apollon Lykeios Hiperboreanul (licantropul) sau lupul cel luminat (lumina lupului). Exonimele ‘dac’/’daki’ erau folosite de către romani (Imperiul Roman) pentru a descrie geții. La fel e și cu exonimul ‘trac’ folosit de greci, unde ‘trake’ = miazănoapte (Nord). Tracia = aria tuturor teritoriilor ocupate de către geții traci sau traco-geți, adică geții de la miazănoapte (la nord de Grecia). Trebuie să menționez că cel mai vechi nume al Traciei, în tradiția literară, era Perke, reprezentând zeița muntelui (engl. Perk), care mai este identificată cu zeul local al tracilor, numit Derzelas. În mitologia greacă, Thrax (însemnând ‘tracul’) era socotit ca unul dintre faimoșii fii ai zeului Ares. În Alcesta, Euripide menționează că unul dintre numele zeului Ares era chiar Thrax, de vreme ce era considerat ca patron al Traciei (scutul de aur al lui Ares era ținut în templul acestuia din Bistonia). Termenul de ‘trac’ vine din greaca veche Θρᾷξ (plural Θρᾷκες; Thrax, Thrakes) sau Θρηίκιος (Thrakios/Thrēikios). Numele fiind exonime dezvoltate de către greci. Panteonul ‘trac’ includea și zeița Bendis, marea zeiță-mamă a naturii, cunoscută și sub numele de Kotyto sau Perke, adică ‘Mama Muntelui’. Este foarte probabil ca aceasta să fi înglobat influențe din cultul fertilității ce a înflorit în Carpați și Balcani, în timpul neoliticului și calcoliticului.

Despre vechimea, importanța și întinderea identității getice în întreaga Eurasie și nordul Africii se mai pot spune foarte multe, însă cred că am prezentat suficiente dovezi care arată întâietatea numelui de “get”, spre deosebire de cel de “trac” sau “dac”, apărute mult mai târziu în istorie. Aceste realități pot fi dovedite numai și numai prin studiu pluridisciplinar, fiindcă dacă ne raportăm doar la istorie, nu vom pricepe decât ce au relatat unii și alții de-a lungul timpului, pricepuți sau mai puțin pricepuți și nu de puține ori răuvoitori!

Din nefericire, daciștii și traciștii tot pe lângă țintă… Să fim cu băgare de seamă! Istoria acestui popor multimilenar nu se poate reduce la doar 2.000 de ani de existenţă, şi nici nu poate fi trasată după cum dictează curentul dacist, tracist, latinist, slavist, indo-germanist sau după cum bate vântul! Ne întrebăm cine are interesul să ne scurteze istoria, fiindcă prea multă propagandă dacistă este peste tot, și ne îndoim serios că ar fi vorba doar despre incompetență! Nu domnilor pricepuți, istoria noastră nu începe cu «DACII» și nu se poate reduce totul la povestea stupefiantă a războaielor daco-romane! Noi suntem aici din vremuri geologice și avem tot dreptul să afirmăm cu tărie că istoria noastră începe cu Dumnezeu!

Surse

B2B S T R A T E G Y
Civilizația și Cultura Neamului R⊕mânesc

Written by Daniel ROȘCA

România este pe ultimul loc în Europa d.p.d.v. al ponderii în PIB a turismului. Natura separată de istorie nu poate să intre în competiţie cu Elveţia, Croaţia… Despre strategie în turism. Viziunea noastră despre noul brand de turism / de țară: R⊕MANIA 8500 Donăm conceptul statului Român. P⊕vestea Locurilor, un proiect NON PROFIT susținut de companii românești.

Website: http://about.me/DanielROSCA

1 thought on “D A C I A

Comments are closed.