Coiful de la Coțofenești

🐉 motivul dragonilor afrontaţi 🐉
🏹 GETÆ

Coiful de la Coțofenești

Frăția Cavalerilor
🐉 Danubieni ☥ ✟

Coiful de la Coțofenești a fost descoperit în 1927, în județul Prahova, și este una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România, având o semnificație majoră în înțelegerea civilizației geto-dacice.

Conform istoricului si arheologului Dumitru Berciu (1969, la 40 de ani de la descoperirea coifului de la Cotofenesti) Coiful aparţine grupei de descoperiri întîmplătoare. El a fost găsit în 1928 în timpul aratului, de către un elev al şcolii primare din satul Coţofeneşti, comuna Poiana-Vărbilău, judeţul Prahova. Profesorul de preistorie de la Universitatea din Bucureşti, Ioan Andrieşescu, a întreprins cercetări la faţa locului, unde a constatat că piesa a fost aflată IZOLAT neasociată cu alte obiecte de aur sau de alt metal, că NU provenea deci dintr-un mormânt sau tezaur. Totuşi, coiful fusese ascuns într-o aşezare Latene geto-dacă, deci într-un mediu local traco-getic; din locul descoperirii şi din împrejurimi, I. Andrieşescu a cules fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată.
Forma şi decoraţiunea acestei piese dezvăluie de asemenea Coiful de la Coțofenești sugerează că persoana îngropată în această necropolă era un membru al elitei geto-dacice, probabil un nobil sau un lider militar, care deținea un rol important în societate. Aceste descoperiri ne oferă indicii despre practicile religioase și funerare ale geto-dacilor, în care obiectele de valoare aveau o funcție simbolică puternică, legată de cultul strămoșilor și de credințele religioase ale acestora.

Coiful de la Coțofenești este un exemplu remarcabil de meșteșug al geto-dacilor, fiind realizat dintr-un aliaj de cu o formă care reflectă simboluri și motive religioase. Acesta face parte dintr-un grup de coifuri princiare, care simbolizau puterea și statutul înalt al elitei geto-dacice. Coiful descoperit la Coțofenești are un design specific, cu elemente care sugerează legătura cu divinitatea și cu ritualurile de cult.

Este un obiect deosebit de important, nu doar din punct de vedere al artei și meșteșugului, dar și al semnificației sale religioase și politice. Coifurile geto-dacice, ca și cel de la Coțofenești, reflectă viziunea spirituală a acestui popor, care își vedea conducătorii ca pe intermediarile între lumea divină și lumea pământească, având un rol central în viața religioasă și socială.

Credinţa în nemurire ✟

La baza credinţei în nemurire a geto-dacilor se afla convingerea că o viaţă violent întreruptă se continuă printr-o altă modalitate de existenţă. Suma energiei vitale, care rămâne disponibilă prin întreruperea unei existenţe departe de sfârşitul ei, este „creatoare” în sensul că este capabilă de a însufleţi orice obiect fabricat de mâna omului, în mod special armele luptătorului. Post-existenţa luptătorilor geto-daci, deci nemurirea lor, este asigurată tocmai de moartea lor violentă.

Credinţa luptătorilor ☥

„Existenţa” lor se continuă prin prelungirea simbolică a „activităţii lor profesionale”, aceea de luptători. Există concepţia conform căreia prin distrugerea armelor se urmărea „moartea” acestora odată cu cea a luptătorului. Însă credinţa puternică în nemurire, pe care geto-dacii o percepeau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit a vieţii terestre, era pentru ei suportul unui intens optimism şi curaj în viaţă. Şi cum ar putea un luptător să facă faţă provocărilor din viaţa de apoi fără armele sale, care au „murit” prin distrugere?

Conform credinţei luptătorilor, armele erau însufleţite, iar prin îndoire sau rupere, deci prin distrugerea lor rituală în această lume, vor putea urma cu mai multă uşurinţă sufletul luptătorului, care şi acesta se desprinde mai uşor de trup dacă este incinerat.

Motivul dragonilor 🐉 afrontaţi, un simbol al regalităţii sub arcul carpatic. Unul dintre elementele cu adevărat pan-europene a artei de la începutul perioadei La Tene este motivul dragonilor pereche afrontaţi unui simbol de regenerare, pe care îl întâlnim, în general, la partea superioară a plăcii frontale care împodobește tecile săbiilor celtice. Aria de răspândire a motivului este din sud-estul Marii Britanii până în Balcani, cu câteva exemple la sud de Alpi și în Peninsula Iberică. Este format dintr-o pereche de forme S opuse, cu capete zoomorfe având fața spre interior. Animalele sunt reprezentate extrem de schematic și, uneori, au fost gândite ca grifoni, mai degrabă decât dragoni, având trup de şarpe şi cap de animal de pradă cu botul larg deschis.

Simbolismul de regenerare este redat prin reprezentarea Pomului Vieții, Sâlpului Cerului, Marii Zeițe, bucraniului, șarpelui, cerbului sau a cârceilor de viţă de vie ramificați la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Oricare dintre aceste simboluri sugerează ideea de regenerare ciclică, de continuitate vitală și nemurire spirituală. Deși studiile anterioare au considerat acest motiv ca o dovadă a influențelor orientale în arta celtică timpurie descoperirile ulterioare efectuate în vestul Europei au făcut ca acest punct de vedere să fie considerat eronat. Fiind datate la sfârşitul secolului IV – începutul secolului III î.e.n., tecile ornamentate cu motivul dragonilor afrontaţi unui simbol de regenerare sunt, de asemenea, bine reprezentate în Europa de Est, prin descoperirile din Ungaria, Slovenia, Polonia, Bulgaria și România.

Toate aceste asociaţii mitice şi iconografice nu sunt întâmplătoare şi nici lipsite de valoare religioasă şi metafizică. Ce vor să spună aceste ansambluri: Zeiţa-Arbore, Zeiţă-Viţă de vie înconjurată de embleme cosmologice şi animale heraldice? Anume că acel loc este un „centru al lumii”, că acolo se află izvorul Vieţii, al tinereţii şi nemuririi. Arborii reprezintă Universul în neîncetată regenerare; dar în centrul Universului se află întotdeauna un arbore – acela al Vieţii veşnice sau al Cunoaşterii. Marea Zeiţă este personificarea izvorului nesecat de creaţie, al acestui fundament ultim al realităţii. Ea nu e decât expresia mitică a intuiţiei primordiale că sacralitatea, viaţa şi nemurirea se află într-un „centru”. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor.

Coifurile Frăției Getice

În prezent, cea mai veche dovadă a utilizării motivului dragonilor pereche este considerat, în mod convenţional, ornamentul executat pe teaca de sabie celtică descoperită la Saint Jean-sur-Marne Tourbe, Franța, care ar aparţine unei faze timpurii a perioadei La Tene. Însă un coif, considerat printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare getice, devansează până în secolul V î.Hr. vechimea utilizării acestui motiv în ornamentică… Cavalerii Danubieni, coifurile frăției getice. Studiind simbolistica utilizată în ornamentarea coifului getic confecționat din aur, descoperit la Cucuteni-Băiceni, județul Iași, se poate observa pe obrăzarul drept al coifului o liră zoomorfă, formată din doi dragoni cu trup de şarpe şi cap de animal de pradă, reprezentaţi în poziţie afrontată faţă de un bucraniu. Boturile căscate ale dragonilor se constituie în modalitate de continuitate a acoladei de deasupra bucraniului, simbol al fertilităţii şi regenerării.

Descoperă Frăția 🐉
Cavalerilor Danubieni

Identitatea Principelui GET
înmormântat la Agighiol

Written by Daniel ROȘCA

Se spune că un popor fără tradiții este un popor fără viitor… ! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 8500 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut. Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut ♦ susține și TU proiectul

Website: https://europegenesys.com