Movila lui Uță – Agighiol – Tulcea ✨
Identitatea Principelui GET înmormântat la Agighiol
În primăvara anului 1931, autoritățile din Județul Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uță (un tumul funerar, cum s-a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol “căutătorii de comori” întreprind săpături, firește, neautorizate. De îndată s-au luat măsuri pentru sistarea acestei ,,îndeletniciri”, fiind anunțate, în acelaşi timp, cercurile științifice. În luna octombrie, același prof. I. Andrieşescu, asistat de D. Berciu, care a și publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care dus la descoperirea unui mormînt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră, descoperire foarte valoroasă pentru cunoașterea unor aspecte culturale ale vieții străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rînd a ritualului lor de înmormântare. În mormînt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, și podoabe de aur, veritabile vase de asemenea din argint capodopere artistice ale toreuticii geto-dacice, ca și piese de ceramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV î.Hr.
Spre această datare conduce şi numărul relativ redus de obiecte din aur, căci în rîndul societății grecești și traco-getice se înregistrează atunci o criză a aurului, fastuoasele armuri de aur specifice sec. V î.Hr. fiind înlocuite cu piese din argint și argint-aurit, cu nimic mai prejos însă din punct de vedere artistic. Cele cîteva mici aplice vestimentare de aur și fragmentele de colier descoperite, toate, în mormîntul secundar provin din mediul scitic, unde atare decorație aparținea costumației feminine, ceea ce confirmă constatarea lui Andrieșescu anume că mormintul secundar adăpostea rămăşiţele unei femei. Probabil că soția principelui get de la Agighiol a fost o scită, asemenea căsătorii (care statorriceau, totodată, alianțe politice între diferite etnii) fiind frecvente în acea vreme. Mormîntul acestei principese va fi cuprins, de bună seamă, mai multe podoabe din aur, dar, așa cum a remarcat I. Andrieşescu, cândva, în antichitate, tumulul a mai cunoscut vizita altor ,,căutători de comori”, care vor fi luat cea mai mare parte a pieselor din aur. Dar peripețiile tezaurului de la Agighiol nu s-au isprăvit nici după cercetările întreprinse în anul 1931. În timpul celui de-al doilea război mondial, o parte din piesele acestei comori (adăpostite în vechea aripă a Universității bucureştene) s-au pierdut ca urmare a bombardamentului la care a fost supusă clădirea.
Odată cu aceasta au dispărut şi toate fotografiile şi clişeele făcute în timpul cercetărilor din 1931 (înainte de a fi publicate¹). Aşadar, piesele expuse astăzi într-o vitrină specială a Muzeului de istorie a R.S. România cuprind doar ceea ce a mai putut fi recuperat din acest tezaur princiar pe care ni-l putem doar închipui în toată splendoarea sa.
Piesele păstrate un coif, două apărătoare pentru pulpe (denumite pulpare sau cnemide), două pahare-rytonuri, cinci fiale (cupe), dintre care una de bronz, cîteva aplice de harnașament atît plate, cît şi în relief tridimensional (aşa ca şi numitul ronde-bosse), podoabele vestimentare răzlețe din aur constituie o mărturie sugestivă a înaltului nivel la care ajunsese creația artistică a geto-dacilor la începutul sec. IV î. Hr.. și oferă, totodată, suficiente elemente pentru analiza și încadrarea tipologică a tezaurului. Nu vom intra în detalii privind descrierea pieselor; acest lucru a fost făcut în diferite lucrări și, dealtfel, imaginea lor vorbeşte de la sine asupra inaltei măiestrii a meşterilor care au realizat diferitele componente evidente ale tezaurului. Căci podoabele nu au fost confecționate toate o dată şi de către un singur orfevrier.
De asemenea, nu au fost produse intr-un anume centru meșteşugăresc, ci de către meşteri itineranți, care, venind din diferite părți, executau la comandă piesele solicitate de o anume curte princiară, după care porneau la alte curți, în căutarea altor comenzi. Astfel se explică, pe de o parte, diversitatea de motive artistice în cuprinsul unuia și aceluiaşi tezaur şi, pe de altă parte, asemănarea cu piesele din alte tezaure (Peretu sau Craiova), ilustrînd unitatea de cultură materială și spirituală a strămoşilor noştri. Se impun totuşi cîteva precizări cu privire la imaginile reprezentate pe obrăzarele coifului (cîte un călăreţ sărind cu sulița) și pe apărătoarea de la ceafă (doi călăreţi orientați în sensuri opuse și avînd drept centru de simetrie o rozetă) – aşadar este vorba de reprezentări laice. Şi mai sugestivă pentru natura profană a acestor reprezentări o constituie imaginea de pe unul din pulpare: sus un călăreț cu arcul în mînă, jos un personaj şezînd pe tron cu un şoim în mîna dreaptă și cu un ryton de corn în mîna stîngă. Este cea dintii confirmare a rytonurilor de os în mediul geto-dacic, ceea ce întărește afirmația lui Diodor din Sicilia, care, relatînd împăcarea dintre Lisimah şi regele geților Dromihete, precizează că ,,în cele din urmă, [Dromihete] puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe cîtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geții [s.n.]”.
Piese caracteristice în mediul getic, rytonurile (atestate încă din sec. IV î.Hr.) vor dăinui pînă în sec. I-II Hr., un asemenea obiect bogat împodobit numărîndu-se printre capturile luate de Traian din comoara regelui Decebal. Ca şi în cazul coifurilor de la Băiceni și Poiana Cotofeneşti, anterioare în timp celui de la Agighiol, ori al aceluia aflat acum la Detroit (S.U.A.) sau al aceluia descoperit la Peretu, trebuie să semnalăm prezenţa pe piesa amintită a doi ochi mult măriți (,,apotropaici”), meniți, în mentalitatea celor de atunci, să-i ferească de primejdie pe purtător. Toate aceste reprezentări antropomorfe, ilustrînd scene din viața cotidiană a geților – lupta, vinătoarea, oficierea unor ritualuri impresionează prin realism şi veridicitate şi constituie expresia unui mediu artistic bine conturat specific geto-dacilor.
Inscripția aflată pe una din cupele de argint prezintă o importanță cu totul exceptională, deoarece, pe de o parte, ne dezvăluie identitatea principelui get înmormântat la Agighiol şi, pe de altă parte, ne îngăduie să fixăm momentul politic al existenței sale. Inscripția, cu litere greceşti, este KOTYOE ETBEO (KOTIOS EGBEO), fiind vorba în cazul în care nu avem de-a face cu zeitatea tracică cu același nume de un principe numit Kotyso. Numele Cotyso era destul de răspîndit, atît printre tracii de sud, cât și în rîndul ramurei nordice a acestora. Un Cotyso s-a numărat printre urmaşii regelui Burebista, participînd la bătălia de la Actium (31 î.Hr..)¹; un altul, fiu al lui Rhoemetalces, a stăpînit în primii ani ai erei noastre peste regatul odrișilor, clientelar Romei, ce se întindea şi asupra teritoriului Dobrogei. Contemporan cu Ovidiu, în timpul exilului acestuia la Tomis, acest Cotyso a încercat influența marelui poet scrie el el însuși versuri.
Nici unul dintre aceştia nu putea fi însă proprietarul tezaurului de la Agighiol. Recapitulînd întortocheatele evenimente politice petrecute după încheierea războaielor persane vedem că în deceniul trei al sec. V î. Hr., Teres, primul rege al uniunii tribale odrise, a adus la ascultare majoritatea triburilor tracice din Peninsula Balcanică pînă la Istru, inclusiv pe geții din Dacia Pontică. În aceeași vreme, regele scit Ariapeites și-a întins stăpînirea în zona dintre Olbia şi gurile Istrului, devenind vecin cu Teres şi apoi ginerele său. Din căsătoria cu fiica lui Teres, Ariapeites, a avut un fiu, Octamasdes, iar din cea ulterioară, cu o grecoaică din Histria, pe Skyles, care mai târziu a fost alungat de sciți și a găsit adăpost la urmașul lui Teres, Sitalkes. Acest Sitalkes a intrat în conflict cu macedonenii, apelînd la ajutorul cavaleriei getice, reputată pentru vitejia ei.
“Pornind deci din ținutul odrișilor – scrie Tucidide el cheamă la arme mai întîi pe tracii care erau între Muntele Haemus și Rodope pînă la Pontul Euxin şi Helespont și asupra cărora își exercita domnia; a chemat apoi pe geții de dincolo de Haemus și celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istru și Pontul Euxin, mai mult spre mare; geții și locuitorii de prin acele părți sînt vecini cu sciții și sînt cu toții arcași călări„.
Cum se vede, în timpul lui Sitalkes, Dacia Pontică era doar aliată cu regatul odrișilor, independența acesteia devenind și mai evidentă după moartea lui Seutes I (410 î.Hr.), cînd se produce căderea regatului odris. În 380 î.Hr., regele odris Cotys I a încercat, fără succes, så restabilească autoritatea sa asupra Daciei Pontice teritoriu, care, către mijlocul sec. IV î.Hr. a constituit terenul de înfruntare între regele Filip II și regele scit Ateas. Acesta din urmă solicitase sprijinul lui Filip împotriva unui rege localnic, al cărui nume nu este precizat de izvoare, fiindu-ne cunoscut doar sub denumirea de ,,rex histrianorum”.
Aşadar, vreme îndelungată după războaiele cu perșii și pînă în preajma ofensivei macedonene, Dacia Pontică rămas independentă, fiind condusă de regi localnici care se aliau în funcție de împrejurări cu unul sau altul dintre vecini. Ei erau, de asemenea, în excelente relații cu cetăţile greceşti de pe malul de vest al Mării Negre, ceea ce explică, în bună măsură, simpatia și aprecierile cu care geții sînt priviți de către Herodot, care spunea despre ei că sînt ,,cei mai drepți dintre traci”. Un asemenea rege, poate precursorul acelui ,,rex histrianorum” (care domnea îna- inte de anul 339 î.Hr.) va fi fost, de bună seamă, și principele înmormântat la Agighiol.
Aliat cu sciții (alianță matrimonială), avînd bune legături cu cetățile greceşti, îndeosebi cu Histria, el a condus o țară puternică şi bogată, aşa cum o probează valoroasele vestigii pe care le-a luat cu el în mormînt. Magazin Istoric Anul 17, Nr. 9 (198), Septembrie 1983.
Cele cinci coifuri ale Frăției Getice descoperite până acum pe teritoriul țării noastre, având dragonii afrontați, simbolul Mama Gaya Vultureanca sau Pasărea cu Corn, cea care ține peștele în cioc și mistrețul în ghiare, semn al stemei Basarabe de mai târziu unde se pot vedea de asemenea șirurile de pene de vultur, confundate până acum cu elemente vegetale de décor. Geții se declarau puii Gayei (Gaeții), apăruți după hierogamia dintre Gaya și Pan (sau Sarabha, cerbul cu 8 picioare – cel care are acces la două lumi, două tărâmuri), pe un vârf de munte (Pangayon), atunci când s-au unit Cerul și cu Pământul. Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt ✨ semne clare de regalitate sub arcul carpatic ✨
© B2B Strategy ™
