Pietoni, tramvae, taxiuri… lapoviță…
Din cortegiul de necazuri cu care vine iarna, înrăutățirea circu’ației pe străzile Capitalei nu este cea mai mare problemă… Pietonii n’au disciplină, calvarul din tramvae, birja-fosilă & majestatea sa șofeurul.
Pietoni, tramvae, taxiuri, – toți se încurcă, se îngrămădesc la colțuri, se împotmolesc în noroi și zăpadă. Țipete, înjurături, reclamații, – nimic nu îndreaptă această situație. Pietonii rămân nedisciplinați și lipsiți de cea mai elementară educație… circulativă, tramvaele vin la un ceas odată; șofeurii, stăpâni pe situație, împroască cu lapoviță pe trecători… iar cei din urmă birjari, adevărate fosile vehiculare, îngheață pe capră, dominând caii slăbiți cât doui șoareci uzi.
Footing
Mersul pe jos e higienic. Dar nu pe străzi’e capitalei. În epoca noastră sportivă, totul a devenit un sport. Mersul, ca și iubirea, e un sport. Mai ales în București, mersul cere trecătorului adevărate calități sportive. Trecătorul bucureștean trebue să aibă prezență de spirit, agilitate, răbdare. Nu-i strică unele noțiuni de acrobație. În adevăr, de când au dispărut birjarii și au rămas șofeurii mari și tari pe piață, poporul capricios al conducători’or de taxiuri a adoptat obiceiuri cu totul nefaste pentru nefericiții pietoni. Cum văd un trecător pedestru, șofeurii trec în viteză nebună prin bălțile dela marginea trotuarelor, și bietul pieton este acoperit sub valuri de noroiu. Vă închipuiți ce agilitate acrobatică trebue să aibă un trecător, ca să poată scăpa de persecuția domnului șofeur!…
Desigur, nici bucureșteanul nu se apropie prea mult de tipul perfectului trecător. Pietonii, în relațiunile dintre ei, sunt tot atât de rău crescuți, cum sunt și șofeurii. Când Calea Victoriei este mai aglomerată, atunci bucureșteanul plimbăreț găsește nimerit să stopeze cu familia sau cu grupul său de prieteni, ocupând trotuarul în toată lățimea lui și barând circulația ca un dig uman și zgomotos. Și aceste pilde de nesimțire circulatorie nu sunt din nefericire cazuri izolate, ci la fiecare pas întâlnești un grup de indivizi cari au barbara concepție că strada le aparține exclusiv.
Noui linii de tramvai
De îndată ce a început vremea rea, tramvaele au început și ele să-și facă de cap. Indisciplina pietonilor nu e nimic pe lângă a vagoanelor S.T.B. Acestea sosesc după capriciu, fără nici o regularitate în cursele lor, fără nici o atenție pentru public. Și când că toată această societate nu există și nu prosperă decât în funcțiune de public. Mai multă bunăvoință pentru acest nefericit public, s’ar cuveni. Nu mai vorbim de ace’le revoltătoare întreruperi de curent. Când ți-e lumea mai dragă, după marele asalt dela scara vagonului ca să ocupi un loc pe platformă, dupăce ai așteptat vagonul o jumătate de oră în ger, când ești mai grăbit, – vagonul se oprește.
– N’are “corent”.
– Asta a devenit ceva curent!…
Și stai. Pierzi ora de slujbă, pierzi întâlnirea de afaceri, pierzi timpul. Aiurea se zice că timpul e bani. În consecință, Societatea tramvaelor bucureștene ar trebui obligată să plătească despăgubiri pasagerilor cărora nu a pregetat să le încaseze taxa, deși nu-i duce decât 10-20 metri cu tramvaiul. Dar această societate nu restituie nici taxa măcar. Și atunci se întâmpla ceva și mai frumos: când vezi că stă, te dai jos. Faci vre-o 10 metrii pe jos, și vagonul a pornit. Vine din urmă, dar plin și cu viteză. Îl pierzi, odată taxa dată degeaba. Trece alt vagon. La stație te urci. Mergi nițel pe sus, și “se oprește crentul”. Iar te dai jos, dupăce ai mai plătit o taxă, și tot așa până te țin baerele pungii și răbdarea.
Dar ce face oare Societatea cu atâtea taxe încasate în plus? Căci în circulația tramvaelor nu s’a văzut nici o ameliorare. Aceași debandadă, aceleași întârzieri și încremeniri. Face linii noi. Adică, în loc să organizeze pe cele vechi, mai face și alte linii noui neorganizate. Calvarul cu tramvaele este, de aceea, general.
Pasagerii
La așa public, așa tramvae s’ar putea spune. Este just că pasagerii tramvaelor nu sunt mai disciplinați decât rebelii pietoni. Mai întâiu, pasagerul din tramvai nu poate fi făcut nici în ruptul capului “să avanseze înainte”. Mă rog, credeți că acest pleonasm este o dovadă în plus a inculturii maselor? Noi credem că, taxatorul și pasagerii din urmă, strigând mereu “înaintați” sau “avansați” încăpătânaților dinainte, ca să le învingă indolența, au întărit expresia și îndemnul, unind cele două imperative într-unul singur, mai apăsat, mai categoric.
– “Avansați înainte”.
Dar totul a fost inutil. Cetățeanul, de îndată ce s’a văzut în vagon, se încleștează cu o mână de cureaua din tavan și cu alta de mânerul din speteaza scaunului, și “pe aici nu se mai trece”. La scară, pe platformă, se înghesue publicul, femeile țipă călcate pe picioare, copiii sunt striviți. Ei și? Domnul a ocupat poziția strategică din compartimentul gol, și ce-i mai pasă dacă alții vor rămâne pe jos? Orice rugă, orice amenințare, nu-l clintește. Nimeni nu “avansează înainte”.
Dar ce să mai zicem de cei cari își arată în tramvai talentul de “Mitică” spiritual, de cei ce vorbesc tare ca să fie auziți de tot vagonul, de cei ce-și suflă nasul cu mâna aruncând conținutul nazal pe pantalonii tei? Ce să mai zicem de cei ce te decorează cu scuipături, cu scrum de țigare, ba îți ard si hainele?
Metropolitan la București?
Un proiect de tren aerian
Ziarele au vorbit de curând de proectele pentru înzestrarea capitalei cu un metropolitan subteran sau cu un tren aerian. Desigur că realizarea unuia din aceste proiecte ar soluționa întru câtva problema circulației pe îngustele străzi bucureștene, dar din nefericire, sunt greu de aplicat.
În adevăr, în ce privește un metropolitan subteran, s’a constatat că săparea tunelurilor necesare ar fi o imposibilitate. Pământul s’ar nărui, și poate chiar cu case. S’au făcut de curând săpături pentru colectoare. Cu această ocazie s’a dat de două straturi de apă și unul de nisip, cari nu ar permite consolidarea unui eventual tunel metropolitan subteran.
Ar părea că speranța rezolvirei circulației rămâne într-un tren aerian, așa cum se poate vedea la New-York, părăsindu-se priectul metropolitanului în felul celui dela Paris. Sistemul aerian s’ar sprijini pe poduri de beton armat, sub care s’ar face magazine, pentru ameliorarea crizei de locuințe. Dar unde încap podurile acestea masive, pe ulițele strâmte ale Capitalei noastre? Nu trebue să uităm însă că pilonii ar ocupa puțin spațiu din stradă. O linie suspendată dinspre gara de Nord, pe b-dul Dinicu Golescu, ar duce la o gară aeriană, suspendată în b-dul Elisabeta. Asemenea gări sunt și la Berlin.
După ocoluri de deservire a cartierelor din Hale, Văcărești, Dudești, Cioplea, – linia ar duce la gara Obor. O altă ramură ar fi pela Malmaison. De acestea proecte, consiliul comunal s’a ocupat, și rămâne să vedem ce va hotări. Cum realizarea lor ar cere însă fonduri foarte mari, ne este teamă că până atunci se va perfecționa aviația atât de mult, încât toată circulația Capitalei se va face prin aer, – trenurile, metropolitanele și tramvaele subterane, căzând cu totul în desuetudine…
Simfonia futuristă
Esteticienii artei de mâine, caută să ne inspire cultul zgomotului în locul muzicei, cultul trepidațiunei motoarelor, al vuetului circulației din marile metropole…
I-am ruga să vină la București și să asculte numai o oră “muzica” claxoanelor! Să vedeți cum le-ar trece pofta de înlocuirea muzicei cu zgomote moderne!… Amețitoare, crispante, asasine, – claxoanele își sporesc zilnic variațiile diametrale de sunete, de țipete, de urlete… Toate disonanțele imaginabile, toate clamorile și zgomotele, dela gemetele copilului încăpățânat până la nebunia fiarei care rage, toate gamele posibile dincolo de muzică, în plină cacofonie și orăcăială, tot ce face parcă explozie în creer, – ni se aruncă din mii de claxoane și sirene. La fiecare pas, din pâlnii cu pere de cauciuc în cioc, ne privesc cele mai enervante avertizări.
Pe aceiași stradă, dintr-un colț până într’altul, sute de uruitori mârâe formidabil, le simțim răsunetul trepidant în suflet, ne zgudue în adâncul organismelor extenuate, ne înnebunesc…
În iadul circulației moderne, – intelectualul anemic trece aiurit de vijeliile fictive ale sirenelor, hărțuit între țăcănitul watmanului din dreapta și motocicleta din stânga, – acest detonator ce scuipă gaze infecte și pocnitori în serie… Și dacă tramvaiul la curba neunsă cu păcură în țara păcurei, începe să urle cu o stridență uluitoare, jazzul circulației moderne de complect, din diabolica simfonie nu lipsește niciun element al neurastenizării. Ba, în gama frenetică a claxoanelor se introduc uneori și variațiuni de fantezie, pizzicate ce te ciupesc parcă de creer, răgușeli de trombon, miorlăituri glisante de saxofon. Sunt claxoane cu sughițuri, claxoane cu țâfnă…
Nu poți să scri la birou, nu poți vorbi la telefon, nu poți recepționa un radio, nu poți dormi; orchestrația automobilelor domină orice alt zgomot, orice activitate, interzicând repaosul, alungând liniștea. Așa vrea Majestatea Sa Șofeurul!…
Visăm uniformizarea avertisoarelor, atenuarea urletelor de sirene, umplerea cu vată a pâlniilor de claxoane… Parisul a renunțat la intensitatea simfoniei lui futuriste, a renunțat la claxoanele extravagante, care au fost probabil exportate în Orient. Prin aceasta însă, la Paris, nici poezia mecanistă, nici arta viitorului, nu au pierdut desigur nimic. 11 decembrie 1927
360 °