Dacia Edenică

de Miron Scorobete

„ţara Vlahia” הליךחה

Ce înseamnă “Aurul Bun” din Țara Vlahia? În Dacia Edenică eu identific „ţara haV’lah” (הליךחה) din Geneză (de fapt „ţara Vlahia”, pentru că acel ha în ebraică e articolul hotărât, cel care în română pentru feminin e a) cu Dacia. Unul din multele şi peremptoriile argumente care duc la această concluzie e acela că în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Vlahia exclusiv, caz singular între celelalte ţări pomenite în context, e caracterizată prin bogăţiile ei: „ţara Havilah, în care se află aur”. Or, Dacia a fost supranumită „Ţara aurului” (Pârvan, Getica), documentele antice ca şi nenumăratele tezaure descoperite justificându-i cu asupra de măsură acest titlu, situaţie perpetuată apoi în evul mediu şi întâlnită şi azi, România posedând în prezent cel mai mare zăcământ aurifer al Europei, cel de la Roşia Montană.

🔥 piatra focului 🔥

Spun însă în carte că Moise nu se referea la aurul „ţării Vlahia” doar ca la un metal preţios pentru că el nu scria ca un economist modern ci avea în vedere şi aspectul moral pe care aurul îl simbolizează, viaţa religioasă exemplară pe care dacii o aveau. Mai există însă şi o stare a aurului situată oarecum între aceste două ipostaze, între aurul-minereu şi aurul-calitate spirituală. Fizica actuală a descoperit, deocamdată doar teoretic, faptul că aurul prelucrat după o metodă cu totul specială care să-i ofere o puritate totală, devenit o pulbere albă, are capacităţi uimitoare precum vindecarea unor boli până acum incurabile, sfidarea legii gravitaţiei, puterea de levitaţie, de teleportare, de curbare a continuumului spaţiu-timp. 

„Tărâmul celor binecuvântaţi”

Anticii nu numai că aveau cunoştinţă despre aceste capacităţi ale aurului-pudră albă ci le şi utilizau. Mesopotamienii îi spuneau pulberii albe de aur pur an-na („piatra focului”) sau, când aceasta lua formă conică, shem-an-na („piatra conică a focului”), egiptenii o scriau consonantic mfkzt, iar alexandrinii o considerau un „dar al Paradisului”. În piramidele egiptene au fost descifrate scrieri care caracterizează starea mfkzt ca o dimensiune aparţinând altei lumi, „Tărâmul celor binecuvântaţi”. 

Tot în piramide s-au găsit basoreliefuri în care apar nişte obiecte de formă conică descrise ca fiind din aur şi numite curios „pâine albă”. Denumirea, derutantă la o primă vedere, se dovedeşte proprie dacă vom spune că pulberea albă de aur se putea mânca (şi vom asista la o asemenea practică puţin mai încolo), ea conferind oamenilor care se hrăneau cu ea capacităţi care depăşesc limitele normalului. Se pune firesc întrebarea dacă Moise, atunci când, după ce precizează că în „ţara Vlahia” se găseşte aur, simte nevoia să adauge: „Aurul din ţara aceea este bun”, nu se referă tocmai la starea aceasta a aurului, la aurul-pulbere albă. Răspunsul tinde să fie pozitiv dacă ţinem seama de faptul că Moise însuşi cunoştea tehnica de preparare a pulberii de aur şi o practica, poate ca rod al iniţierii sale în casa faraonului (într’un basorelief egiptean preotul-vistiernic care-i aduce faraonului preţioasa „pâine albă” de aur e numit „Cel care stăpâneşte secretele Casei Aurului”).

Anumite pasaje din Pentateuh susţin această poziţie. Astfel, shem-an-na chaldeană ne aduce aminte de mana pe care evreii au mâncat-o în pustie. Aceasta avea un aspect cu totul nefiresc, pentru că, aşa cum textul biblic consemnează, evreii la vederea ei au întrebat uimiţi „«Ce-i asta?» Că nu ştiau ce-i.” Cum arăta ea totuşi? „Ceva mărunt”, „albicios”, care sub razele fierbinţi ale soarelui se topea. Iar Moise le-a explicat: „Aceasta-i pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi” (Ieşirea 16, 14-15;21).

Echivalarea cu aurul „pulberea albă” şi cu „pâinea albă” de aur ca „dar al Paradisului” din scrierile mesopotamiene şi egiptene se face de la sine scutindu-ne de a mai insista. Există interpretarea că însuşi Chivotul Legii, care potrivit textului biblic emana nişte raze ce puteau fi mortale, a fost poleit cu aur astfel prelucrat (vd. Laurence Gardner, Secretele pierdute ale Chivotului Legii în Nexus. New Times, an. I, nr. 1, iunie-iulie 2005). 

În altă parte a referatului biblic însă, prelucrarea aurului ca „pulbere” este consemnată explicit. În timp ce Moise pe muntele Sinai primea Tora de la Iahve, evreii, cărora traiul de robi din Egipt le apărea preferabil rătăcirii prin deşert şi deveneau nostalgici, i-au cerut lui Aaron să le facă un viţel, replică a boului Apis, căruia, în regretul ţării părăsite, să i se închine.

Aaron, sub presiunea mulţimii, le-a colectat bijuteriile din aur, le-a topit şi a construit tăuraşul. La coborârea de pe munte, Moise a fost atât de indignat de idolatria vădită încât a spart tablele Legii şi a topit viţelul, iar aurul obţinut, „presărându-l în apă”, l-a dat israeliţilor să-l bea. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, dacă viţelul de aur ar fi fost topit în modalitatea obişnuită, aşa cum procedase Aaron la turnarea idolului, cum ar fi putut oamenii să bea metalul cu apă? Explicaţia ne-o dă textul lui Moise: „Apoi luând viţelul, pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel” (Ieşirea, 32, 20).

Focul 🔥 GETÆ

Aşadar, nu o topire obişnuită ci o prelucrare specială prin care aurul se transformă în pulbere, în aur pur, monoatomic, de spin înalt. Şi de aici, ca şi din pasajele referitoare la Chivotul Legii, reiese că aurul ridicat la starea de pulbere albă avea nişte forţe ce acţionau nu numai benefic ca în cazul manei ci şi punitiv pentru că Moise atunci când, la mânie, le dădea israeliţilor să bea pulberea de aur presărată în apă nu-i putea răsplăti pe idolatri ci îi sancţiona.

Nu ni se spune ce efecte va fi avut în acest caz aurul-pulbere asupra israeliţilor, dar ele trebuie să fi fost paralele cu cealaltă pedeapsă poruncită de Moise: uciderea de către leviţi „ca la trei mii de oameni” (Ieşirea, 32, 28). Ceea ce textul precizează însă cu toată claritatea înlăturând orice dubiu e faptul că Moise, „arzându-l în foc”, transforma aurul în pulbere. Este deci cât se poate de firesc ca Moise, dacă el însuşi a fost unul „care stăpâneşte secretele Casei Aurului”, să sublinieze nu numai că în „ţara Vlahia” se găseşte aur ci şi că „Aurul din ţara aceea este bun”, că, adică, acolo se practică tehnica de aducere a aurului la starea sa superlativă.

Sugestii foarte interesante în această direcţie ne vin dinspre mitologie, domeniu privit încă de mulţi cu suspiciune, dacă nu cu desconsiderare totală, deşi ştiinţa i-a arătat rădăcinile înfipte adânc în realitatea crudă. În secolul XII, aşa cum consemnează o scrisoare din epocă, un arhiepiscop care conducea o delegaţie bizantină la Roma l-a uimit pe papa Calist al II-lea atunci când i-a descris cetatea din care el venea, străbătută de râul Fison, „unul din fluviile Paradisului cu apele de o limpezime fără seamăn, care transportă aur şi pietre preţioase…” (apa în care e „presărat” aur, ca la Moise, „dar al Paradisului”, cum credeau alexandrinii).

În altarul bisericii Sfântul Toma din acea cetate, se spunea mai departe, se găseşte o anaforniţă din aur şi argint, împodobită cu pietre preţioase aduse de apele Fisonului. (Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului. Bucureşti: Editura Humanitas, 1997, p. 67). E vorba despre „Regatul preotului Ioan”, ţară imaginară, continuatoare a Raiului, ce nu a putut fi niciodată localizată.

🔥 IO 🔥

În Dacia Edenică însă, am demonstrat identitatea dintre „Regatul preotului Ioan” şi Ţările Române, singurele care au în titulatura voievozilor lor numele generic IOAN, (prescurtat IO), ca însemn al tronului. Invocarea Fisonului validează această abordare. În toate scrierile – şi sunt foarte multe – referitoare la „Regatul preotului Ioan” apare constant râul Fison şi nici unul dintre celelalte trei ape edenice. Or, Fisonul biblic este identificat cu Dunărea.

Unul din motivele fascinaţiei fără egal cu care Alexandria, roman mai mult de aventuri decât istoric, a fost răscitită pe parcursul a peste douăzeci de secole e nararea peregrinărilor eroului. În vremuri în care nu existau atlase geografice iar călătoriile se făceau cu mari dificultăţi, etalarea în carte a tot altor şi altor ţinuturi exotice era urmărită cu sufletul la gură.

În cadrul acestor nesfârşite expediţii, la un moment dat Alexandru ajunge în faţa unei insule. „Acolo iaste Macaron” („Insula Fericiţilor”), e informat împăratul. Dar să vedem peste ce a dat Alexandru în „Ţara fericiţilor”.„Şi mersă Alexandru înainte şi văzu pre Ivant (împăratul „fericiţilor”) şăzând în scaun de aur şi cu cunună de aur în cap şi gol, supt un pom înalt şi cu toate felurile de poame într-însul. Şi supt picioarele lui era apă ca aurul şi fierbea în fântână […] Şi luo Ivant clondirul şi-l umplu de apă de supt picioarele lui şi-l dete lui Alexandru şi zise:- Ţine, Alexandre, poclon de la mine. Alexandru zise:- De ce treabă iaste acesta? Ivant zise:- Când îmbătrâneşte omul, să se scalde cu de această apă şi se va întineri, de va fi ca de treizeci de ani.”

„Ţara Fericiţilor”

Am putea aproxima prin ce părţi de lume ne găsim? În vechime, Insula Şerpilor, „Insula lui Achile”, se chema, aşa cum ne informează Pliniu cel Bătrân, „Macaron” („Insula Fericiţilor”). Tot el, vorbind despre ţara hiperboreilor, spune că în ea trăieşte „gens felix, si credimus, quos Hyperboreos appellavere” (neamul fericit, dacă e să credem, care se cheamă hiperboreu).

„Ţara Fericiţilor”, aşadar. Dar unde să fi fost aceasta? Pliniu ne oferă în continuare un reper care ne ajută în a o localiza: „Ibi credentur esse cardines mundi” (Acolo se crede că sunt ţâţânele lumii). Or, Ovidiu precizase încă mai înainte că acele cardinale „ţâţâni ale lumii” se află chiar în locul exilului său, în ţara geţilor: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi” (Dar eu care sunt la marginea şi sub ţâţâna lumii). Ţara hiperboreilor deci, cea în care trăieşte neamul fericiţilor, e acolo unde sunt ţâţânele lumii, în ţinuturile geţilor. „Dacia Felix”, înţelegem din toate acestea, nu a fost o denumire convenţională ci certificarea faptului că Dacia e patria acelui „gens felix” al hiperboreilor, cei prin care fericita „Vârstă de Aur” supravieţuia.

Reluând descrierea din Alexandria, din ambianţa strălucind toată în aur în care se află împăratul fericiţilor ne atrage atenţia apa de „supt picioarele lui” care „era apă ca aurul şi fierbea în fântână”. Apa aceasta ni se pare foarte cunoscută. Seamănă prea bine cu apa Fisonului presărată cu aur din „Ţara preotului Ioan”, dar şi cu apa în care Moise, după ce, arzându-l în foc, a făcut aurul „pulbere”, „l-a presărat”.

ne găsim în prezenţa pulberii albe de aur cu capacităţi paranormale o dovedeşte faptul că apa în care ea e „presărată” îi poate întineri pe oamenii care se scaldă în ea „ca la treizeci de ani”. Mergând din aproape în aproape, punând informaţiile una lângă alta şi observând că ele se leagă perfect într’un lanţ „de aur”, avem dovada că în ţara Vlahia pulberea albă de aur exista, Moise având toată dreptatea să afirme: „Aurul din ţara aceea este bun”, nobil adică, de spin înalt.

Şi ca aurul-pulbere să spulbere orice îndoială că secretul lui era cunoscut şi că el se prepara în „ţara Vlahia”, aducem spre autentificare şi dovada scrisă. Pe tăbliţa cu scriere pictografică de la Tărtăria avem desenată shem-an-na 🔥 piatra conică a focului 🔥 din scrierile mesopotamiene, absolut identică cu „pâinea albă”, mfkzt-ul egiptean din piramide. Cu precizarea că tăbliţa de la Tărtăria precede cu două milenii atât scrierile mesopotamiene cât şi pe cele egiptene.

Miron Scorobete
🔥 Dacia Edenică 🔥

360 °

Focul GETÆ 🔥 🔥 🔥
Apa de aur din Munții Rodnei.
Aur și Argint coloidal ⭐ Elixirul vieții

Written by p⊕vestea

Se spune că un popor fără tradiții este un popor fără viitor… ! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 7529 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut. Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut ♦ susține și TU proiectul

Website: https://www.patreon.com/PovesteaLocurilor

1 thought on “Dacia Edenică

Comments are closed.