Obștea Sătească

{ 271 - 1241 }
7526 de ani de c⊕ntinuitate

Obștea Sătească

Procesul de asimilare al migratorilor

Timp de un milieniu, de la retragerea aureliană (271) şi până la marea invazie mongolă din 1241, spaţiul carpato-danubian a fost străbătut de populaţiile migratoare – germanice, slave şi turanice – în drum spre cele două capitale imperiale – Roma şi Bizanţ (Constantinopol). Goţi, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, uzi, cumani, tătari s-au revărsat sau au atins acest spaţiu, lăsând urmele trecerii lor în descoperirile arheologice, în toponimie şi în limba română.

Oraşele atrăgeau, cu precădere, pe migratori prin bunurile adăpostite. Era firesc, aşadar, ca ele să dispară, ca urmare a atacurilor invadatorilor şi a refugierii populaţiei urbane în zonele rurale. Apărarea orăşenilor în oraşe, apoi strămutarea lor în zonele rurale sunt reflectate de două cuvinte din limba română: cel dintâi, cetate, derivă din lat. civitas (oraş), ceea ce arată că, iniţial, locuitorii oraşelor s-au apărat, la adăpostul fortificaţiilor, de prădăciunile migratorilor; al doilea cuvânt, pământ, derivă din lat. pavimentum (pardoseală, pavaj), reflex al deplasării în aşezările săteşti a locuitorilor oraşelor. Ruralizarea vieţii din Dacia a fost fenomenul caracteristic al mileniului migraţiei.

Formele comunitare de stăpânire şi cultivare a pământului, existente înaintea şi în perioada cuceririi romane, au devenit unica structură agrară. Obştile săteşti au constituit celula de bază a societăţii daco-romane, apoi româneşti, în mileniul migraţiilor. Ea a fost expresia unei multiple solidarităţi: de rudenie, de activitate economică, de viaţă socială, de afirmare militară. Obştea grupa iniţial pe descedenţii unui strămoş comun, un moş (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moşie, care desemna pământul stăpânit în devălmăşie de ceata de neam. Este caracteristic pentru convieţuirea daco-romană că moşul mai era numit şi bătrân, derivat – cum s-a arătat – din lat. veteranus (soldat lăsat la vatră, după terminarea serviciului militar); de asemenea, este la fel de sugestiv pentru simbioza daco-romană că descendenţii moşului trăiau în sate, cuvânt ce îşi are originea în lat. fossatum, loc înconjurat cu şanţuri, ceea ce arăta că aşezările cetelor de neam (obştile) erau apărate cu şanţuri; este de asemenrea vrednic de amintit, în acest context, că un şir de termeni privind conflictele militare şi armamentul timpului sunt de origine latină: luptă < lucta; bătaie < batt(u)alia; armă < arma; arc < arcus; săgeată < sagitta; coif < cuffea; scut < scutum. Obştile săteşti au asigurat, în acelaşi timp, continuitatea etnică, fiind un puternic factor în procesul de asimilare a migratorilor. Faptul s-a datorat caracterului băştinaş al obştii. Întrarea în obşte se făcea prin căsătorie sau «înfrăţire», iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii.

«Obştea este băştinaşă şi tot băştinaşi trebuiau să fie toţi membrii ei. Cum obştea era persoană juridică numai în deplinătatea membrilor săi, nu şi individual, este lesne de înteles ce consecinţe pe plan lingvistic, etnic şi cultural a avut fixarea caracterului băştinaş al obştii în cadrul statutului său juridicEugen Zaharia

Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti erau cultivarea pământului şi creşterea sedentară a vitelor. Vatra satului era înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil, izlazul şi pădurea. Chiar dacă practicile de cultură a pământului – folosirea până la epuizare a unui lot, lăsat apoi în moină, şi deplasarea pe un alt lot desţelenit – implicau mobilitatea culturilor agricole, rotirea se făcea în limitele trupului de moşie. Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu unitar. Atât de strânsă a fost legătura între om şi pământ, chiar în condiţiile atât de vitrege ale migraţiei popoarelor, încât în limba română – singura între limbile latine – termenul care desemnează organizarea politico-teritorială, ţară, derivă din lat. terra (pământ), în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi porturgheză el derivă din lat. pagus (sat): pays, paese, païs. Obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale.

În Moldova, unde, întemeirea statului medieval a însemnat subordonarea structurilor politico-teritoriale faţă de domnia «descălecătoare», s-a menţinut, câteva secole încă, autonomia unor confederaţii de obşti, numite de Dimitrie Cantemir, care le semnalează existenţa şi persistenţa, republici: Câmpulung-Suceava, Vrancea şi Tigheciul (Fălciu), zone de autoguvernare ţărănească, aflate sub autoritatea domnului ţării.

În cadrul obştilor şi a confederaţiilor de obşti s-a elaborat, în timp, un ansamblu de norme ale dreptului consuetudinar, al cărui nume, obiceiul pământului, relevă încă o dată profunzimea legăturii dintre oameni şi pământ.

Florin Constantiniu
O istorie sinceră a poporului român,
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag. 40-42

360 ° Salvarea Fermei Ţărăneşti

Written by p⊕vestea

Vacanțe la sfârșit de săptămână.

Website: http://povestea-locurilor.ro