Tradiții geto-dacice
Învierea și Renașterile
Stâna unde a fost dus Zamolxe…
După cum au consemnat autorii eleni și latini, geto-dacii credeau în nemurirea sufletului și în renașterea trupului. Credința în nemurire și în renaștere o propovaduise însusi Zamolxe, iar primul străin ce amintește de ea este Herodot: „Iată cum știu să se facă nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxe. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxe acesta (…) a clădit o casă pentru adunările bărbaților, în care (se spune) îi primea și îi punea să benchetuiască pe fruntașii țării, învatându-i că nici el, nici oaspeții săi și niciunul dintre urmașii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi și vor avea parte de toate bunurile. (…) Cred în nemurire și terizii și crobizii. Ei spun că cei morți pleacă la Zalmoxis și că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul se va întoarce”.
Platon amintește de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxe, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori.” Diodor din Sicilia scrie și el: „La așa-numiții geți, care își închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxe pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”.
Relatând expediția lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi pomenește pe „Geții care cred în nemurire”. În „Viața lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: „Zalmoxe (…) s-a întors la geți, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, și i-a îndemnat la bărbăție pe concetățenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar și acum, galattii toți și trallii și mulți dintre barbari îi învata pe copiii lor că nu este cu putință că sufletul să piară, ci că el continuă să existe, și că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte cu vitejie primejdiile. Și pentru că i-a învatat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei.”
Împaratul roman Iulianus Apostatul scrie: „Crezând că nu mor, dar că își schimbă locuința, ei (geții) sunt mai porniți să lupte, decât ar fi înclinati să întreprindă o călătorie”.
Primii creștini au fost acuzați de „pagâni” că s-au inspirat din religia geto-dacilor. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: „Apoi fiindcă noi (creștinii – n. n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsius, el crede că noi am făcut la fel ca geții care îl cinstesc pe Zalmoxe.”
Nu numai străinii au lăsat mărturii despre Înviere, ci și geto-dacii însisi, în graiul lor. Unele dintre aceste mărturii sunt înscrise pe celebrele tăblițe de la Sinaia. Iată un astfel de text, în traducere româneasca, despre patimile, moartea și învierea lui Zamolxe: „Maica Frumoasă și Sfântă plângea că L-au tăiat pe Fiul Ei vrăjmașii. Fiului I-au rănit trupul niște unii, noaptea. Pe Cel Curat, pe deal, cu bâtele L-au chinuit, pe Lună Plină. Nobilii L-au aflat și L-au adus la stână pe Fiul lui Leto. Dihaniile în zi de post (într-o vineri – n.n.) L-au tăiat. Au plâns la leșul mutilat și L-au învelit. Sfântul tutore Esiof, împleticindu-se, L-a ridicat ușor de acolo pe Fiu. L-au plâns tare ai Lui. Apoi cu pamânt L-au acoperit. Și Cel Tăiat, deodată din morți înviind, S-a înaltat. La ai Lui S-a înapoiat Fiul”.
Iată înca o mărturie, tot de la Sinaia: „Mâniosi, cei șase s-au ridicat la luptă. Înteleptul de Esepo s-a rugat la toți dintre domnii cei întunecati: – Dați-mi Fiul meu Prea Iubit! Zeul ucis, din fericire, a înviat pentru hristoni” (inițiați – n.n.). Faptul că în primul text se pomenește de stâna unde a fost dus Zamolxe, după ce a fost ucis, confirmă înca o dată că în „Miorița”, cântecul nostru sacru, se povestește chiar de patimile și învierea lui Zamolxe, zeul-păstor. În mai multe variante mioritice, eroul învie… Cu siguranță, „Miorița” este una dintre „Evangheliile” strămoșilor noștri geto-daci.
360 ° Legile lui ZAMOLXE – Primii creștini – Religia Crucii
Și mama purta, În traistă ducea Apă-nvietoare, Buruieni tămăduitoare. |
Și mi-l oblojea Și mi-l descânta, De mi-l învia. Mama oasele adună, |
Și os cu os lipea, Mioara din gură-i sufla Și ciobanul învia. La mormânt mergea, |
Și ea mi-l jelea Și mi-l deștepta. În brațe că-l lua, În cucie mi-l punea Și acasă mi-l ducea. |