Dacia Preistorică
Studiind timpurile preistorice ale ţărilor de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, o lume veche disparută, leagănul civilizaţiunei anteelene, se înfăţişează înaintea ochilor noştri. Înapoia populaţiunilor cunoscute în antichitatea greco-romană sub numele de geţi şi daci se întinde o lungă serie de mai multe mii de ani, o istorie înmormântată a unor mari evenimente, a căror importanţă a trecut departe peste orizontul acestei ţări – istoria unei naţiuni geniale, puternice şi glorioase, care, cu mult înainte de timpurile troiane, fondase cel dintâi imperiu vast al lumei, întemeiase prima unitate de cultură din Europa şi pusese totodată bazele progresului moral şi material în Asia de Apus şi în Africa de Nord…
Lingua Prisca
Dacia în istoria acestor vremuri întunecate, apare ca prima metropolă geografică, ce a fost destinată prin pozitiunea sa particulară, prin abundaţia populaţiunii şi prin diversitatea avuţiilor sale a-şi extinde, în perioada preistorică, influenţa sa etnică şi culturală, pe o parte, spre sud, în Peninsula Balcanică şi până dincolo de Marea Egee, pe de altă parte, spre apus, pe calea cea mare şi lungă de comunicaţiune a Dunărei.
Acţiunea civilizatoare, ce a exercitat-o populaţiunea preistorică antedacă de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, asupra lumei anteelene, a fost mult mai mare de cum ne putem închipui astăzi pe baza fragmentelor de monumente şi a tradiţiunilor istorice şi poporale, ce le avem din această epocă extrem de îndepartată. Aici la Dunărea de jos şi în special în ţerile Daciei- faptul este cert – s-a format şi s-a închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice în Europa; centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizare patriarhală, cu idei severe religioase…
Dintre toate aceste migraţiuni neolitice însă, rolul cel mai important în istoria civilizaţiunei europene l-a avut curentul meridional sau paleohton (carpato-micenic). Epoca neolitică ni se prezintă astfel în Europa, cu excepţiune de litoralul Mării Baltice, omogenă şi unitară din punct de vedere etnic, omogenă şi unitară din punct de vedere cultural. Însă noi când vorbim aici despre această întinsă şi puternică invaziune neolitica în Europa, nu întelegem nicidecum migraţiunea anacronistă a aşa numiţilor arii < popoare ariene >, de cari se ocupă filologia modernă, si ale cărei concluziuni ipotetice nu se unesc nici cu rezultatele investigaţiunilor arheologice, nici cu constatările ştiinţei antropologice; ci, din contra, noi avem în vedere o mişcare mult mai veche decât epoca metalelor (sau a pretinşilor arieni), mişcare întâmplată cu mult înainte de migraţiunea în Europa a grecilor, a celţilor şi a germanilor , şi care a lăsat urme reale despre cultura sa anteelenica şi anteceltică prin toate tările, pe cari le-a ocupat ori le-a atins…
Cea mai veche limbă latină, ne spune Isidor, a fost numită de catre uni autori şi lingua prisca, adeca limba bătrână. Limba prisca, scrie dânsul a fost aceea de care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în timpurile lui Ianus şi Saturn. Această limbă însă nu avea forme regulate şi stabile după cum se poate vedea în carminele saliare.
Câmpiile hiperboreilor
De asemenea, scrie Festus: “Prisci Latini au fost aceia cari au existat înainte de întemeierea Romei” Limba priscă, aşadar, care se vorbise, după tradiţiunile vechi , în timpul lui Ianus şi Saturn, nu se formase în Italia. Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice şi latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, şi era astfel identică cu limba barbara veche… Câmpiile hiperboreilor, de cari aminteşte Horaţiu în aceasta odă, erau şesurile cele întinse de la Dunarea de jos. Poetul Marţial înca pune pe hiperborei în Dacia. Colchii, asupra cărora venise cu război argonauţii, locuiau, după Ovidiu, în părţile de nord ale Dunării de jos, lânga poalele Carpaţilor. Dincolo de colchi, în Transilvania de astăzi, Horaţiu aminteşte de daci. Dacii erau consideraţi, aşadar, în timpurile lui August, ca un popor cu o limbă barbară latină… Nicolae Densusianu – Dacia preistorică
