1863 🇹🇷 🇦🇹
🇷🇴 Participarea voievozilor
români la asediul Vienei 🇷🇴
Vreme de peste două secole, după căderea Constantinopolului, atunci când voiau să îi convingă pe cei mici să lase joaca şi să intre în casă seara, mamele din Europa Occidentală îi ameninţau că vin turcii. Spaima de turc era puternică, dar primejdia ca sultanii să cucerească Europa nu avea un temei real. Aşa cum au demonstrat istoricii, armata otomană nu putea să întreprindă campanii mai departe de Viena. Marile oşti otomane pe care le pomenesc izvoarele aveau, pe lângă o forţă combativă comparabilă cu cea a oştilor europene, un mare număr de meşteşugari care le însoţeau. Când plecau în campanie, comandanţii otomani luau cu ei de la meşteri armurieri, croitori, grăjdari până la bucătari. Este adevărat, cum povesteşte cronicarul otoman Na’ima, se putea întâmpla, ca în lupta de la Zenta (1597), ca bucătarii să pună mâna pe polonice şi să se apere, atunci când un corp de oaste creştină a pătruns adânc în tabăra otomană.
În două rânduri, oştile otomane au ajuns până la Viena, punctul cel mai îndepărtat din Europa pe care l-au atins: în 1529 şi 1683. La cel de al doilea asediu au participat şi domnul Moldovei, Gheorghe Duca (1678-1683), cel al Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi principele Transilvaniei Mihail Apafi I (1661-1690). Momentul a fost unul de mare cumpănă pentru Ţările Române şi merită să zăbovim o clipă.
Sfârşitul secolului al XVII-lea a marcat o schimbare a raportului de forţe în această parte a Europei. Asediul Vienei de trupele marelui vizir Kara Mustafa a reprezentat ultima zvâcnire a Imperiului otoman. După aceasta, otomanii se află într-o continuă defensivă, până după primul Război Mondial, când imperiul sultanilor dispare. Este, totodată, momentul când Imperiul Habsburgic obţine poziţii importante pe linia Dunării, inclusiv ocuparea Transilvaniei, o stăpânire disputată cu otomanii încă de după primul asediu al Vienei. Nu după mult timp, avea să se anunţe un alt competitor la Răsărit, Imperiul lui Petru I al Rusiei.
Marele vizir Kara Mustafa, care avea să plătească cu viaţa eşecul din faţa zidurilor Vienei, a pornit expediţia la 31 martie 1683. Abia în iunie a realizat joncţiunea cu oastea celor doi domni români şi cu tătarii, la Osijek, pe Dunăre. Patrundea la 29 iunie 1683 în ţinuturile austriece. Ducele Carol de Lorena şi oastea sa nu au putut să împiedice înaintarea otomanilor şi la 14 iulie ajungeau sub zidurile Vienei, pe care o încercuiau peste două zile.
Marele vizir nu avea prea multă încredere în cei domni români şi a folosit trupele lor mai ales la lucrări logistice (construirea şi repararea podurilor). O cronică aflată la Biblioteca Naţională din Neapole vorbeşte despre lentoarea cu care principele Apafi s-a lăturat expediţiei. I-ar fi dat marelui vizir un car cu catifea roşie şi 25.000 de monete de aur ungureşti, pentru a rămâne cu trupele sale în afara câmpului de bătălie de la Viena. A fost printre primii care a părăsit tabăra otomană.
La rândul lor, Duca Vodă şi Şerban Cantacuzino, în ciuda divergenţelor ce îi despărţeau, au conlucrat pentru zădărnicirea planurilor otomanilor. Marele vizir luase cu el, ca ostatic, pe Georg Kunitz, trimisul Vienei la Istanbul. Un om al lui Kunitz, Iacob Heider, trecea cu regularitate prin tabăra românilor şi asigura legătura cu asediaţii, ducându-le informaţii despre situaţia din tabăra otomană. Informaţiile erau ascunse în ceară topită. Un alt spion a fost îmbrăcat în haine muntene. Şerban Cantacuzino i-a înlesnit lui Kunitz şi primirea corespondenţei de la imperialii rămaşi dincolo de încercuirea otomană. Când asediaţii erau pe punctul să cedeze şi să se predea, a trimis la ei un iezuit pentru a-i convinge să nu o facă. De asemenea, îi dezinforma pe otomani în privinţa stării de spirit a asediaţilor, spunându-le că nu vor mai rezista multă vreme.
Şi oştenii lui Duca Vodă au trecut în ascuns şanţurile cetăţii, ducându-le asediaţilor informaţii şi îmbărbătându-i să reziste. La 21 august un moldovean „s-a rătăcit“ în cetate, informându-i pe asediaţi că otomanii sufereau din cauza lipsei de furaje pentru cai. La 11 septembrie, Duca Vodă a înlesnit trecerea prin tabăra sa a unui sol care aducea pentru a treia oară scrisori de la Carol de Lorena către Kunitz.
În 6 august, în timp ce lucrau la refacerea podului ce lega insula mare a Dunării de malul apropiat al cetăţii, austriecii au deschis focul. Conform înţelegerii, oştenii români s-au retras imediat, fără să opună rezistenţă. La 30 august o scenă asemănătoare s-a petrecut, deşi marele vizir ceruse ca românii să fie supravegheaţi îndeaproape. Un astfel de comportament nu era o noutate. Mai înainte, Matei Basarab şi Moise Movilă refuzaseră să participe la asediul Cameniţei, apărată de poloni, şi obligaseră pe otomani să ridice asediul cetăţii.
Sigur, s-au creat ulterior şi legende, precum cea potrivit căreia Şerban Cantacuzino ar fi umplut ghiulele cu care bombarda Viena cu paie. Sigur este că rolul românilor a fost recunoscut ulterior şi într-o scrisoare trimisă în 1688 de contele von Waldstein lui Şerban Cantacuzino, şi prin faptul că împăratul Leopold I le-a acordat urmaşilor lui Şerban Cantacuzino o diplomă prin care le conferea titlul de conţi ai imperiului.
Surse / 360 °
Pe urmele Domnitorilor Români @ eualegromania.ro
🇹🇷 Spaima Semilunei 🇹🇷 Planul anti-otoman 🇹🇷
