Religia Geților
Geto-dacii nu făceau sacrificii. Ei judecau aşa ”nu jertfă”, prin aceste cuvinte înţelegându-se clar că în numele unei idei, religii sau în numele unei doctrine, dogme, sau unui canon nu avem voie să sacrificăm oameni sau animale, pentru că îl sacrificăm pe Dumnezeu Însuşi, care priveşte prin conştiinţa acelor oameni / animale sacrificaţi / sacrificate. De aceea, geto-dacii nu aveau sclavi, nu puteau să-l facă sclav pe Dumnezeu care privea prin conştiinţa unui om ca şi el.
Un geto-dac nu se putea pune mai presus de un alt om, deoarece şi acel om avea conştiinţa lui Dumnezeu în el. Geto-dacii nu erau materialişti, nu aşteptau o înviere a materiei moarte, a corpului descompus, ci afirmau nemurirea divinităţii din noi, adică a sufletului sau a conştiinţei.
Preistoria Geto-Dacilor
Cultura geto-dacilor poate fi împărţită în mai multe perioade, fiecare din acestea având un mod specific de închinare, cu ritualuri diferite, însă şi cu elemente comune: Prima perioadă, şi cea mai veche, poate fi asimilată cultului Zeiţei – Mamă cu morminte de înhumare.
A doua epocă aduce în prim-plan cultul Soarelui / Gebelaizis, poate chiar Zamolxe înţeles ca zeu uranian, cu morminte de incineraţie. A treia epocă şi cea mai scurtă reprezentată de sincretismul dintre elementele religioase noi aduse de Deceneu din Egipt şi cele ale tradiţiei religioase geto-dacice zamolxiene, cu morminte de înhumare pentru nobili şi de incineraţie pentru poporul de rând. Cea de a patra epocă religioasă manifestată prin sincretismul dintre religiile mozaică / iudaică, cea a cultului Zeiţei – Mamă din paleolitic / neolitic (din preistoria geto-dacilor) şi cea a cultului Zeului Moş / Melc (din antichitatea târzie geto-dacică), adunate toate sub chipul religiei creştine ortodoxe, având morminte de înhumare.
Elementul comun al tuturor aceste perioade religioase este timpul. Asupra acestui element strămoşii noştri aveau o viziune originală, ce a generat una din cele mai interesante şi unice credinţe / culturi din istoria cunoscută a umanităţii, şi anume, credinţa în nemurirea sufletului. Nici o altă religie din trecut şi până azi nu a mai afirmat această credinţă în nemurirea sufletului.
Vinča Turdas
În prima imagine de mai sus, statueta descoperită la Liubcova, punctul Ornița, comuna Berzeasca, Județul Caraș Severin. Așezarea are mai multe perioade de locuire, fiind asemănătoare cu cea de la Starčevo-Criş datată pentru perioada 5500-4500 î.Hr. sau 6200-5200 î.Hr. după alte aprecieri arheologice. Dar ea poate veni din aceleași vremuri cu cultura Vinča Turdas (mileniile V-lll î.Hr.) care a avut o arie largă de răspîndire în bazinul inferior al Dunării, în România, Serbia, Bulgaria și Macedonia, urmele ei fiind descoperite în toată peninsula balcanică.
Pe stîlpii de la Göbekli Tepe apar sculptate taurul, lupul pe care îl vedem și la Coliboaia, vulturul ceresc desenat și la Coliboaia ca un vultur bărbos, numai că cel din Turcia are deasupra aripii un disc sau inelul sorții cum îl vedem pe kosonii geților. Mai vedem un cap de cal, șarpele(cel de pe capul omenesc de calcar are urechi ca în poveștile noastre și cum este pe steagul geților), balaurul(șopîrla uriașă), scarabeul, barza care este desenată și la Coliboaia, mistrețul, oaia și leul.
Dar toate acestea au fost totemuri în religia geților, iar românii de astăzi mai păstrează unele (buhaiul sau taurul și barza ori cocostîrcul) cu care umblă de Anul Nou pe la casele de gospodari prezentînd anumite scenete. Unele figuri sînt realizate mai îngrijit, altele însă au chipurile făcute cu mai puțină atenție, parcă îl fugărea cineva pe artist.
Surprinde la aceste statuete ca la cele de la Göbekli Tepe faptul că își conturau puternic ochii cu culoare neagră, obicei pe care îl întîlnim la vechii egipteni și la emeși. În spațiul carpato-balcanic acest obicei apare pe unele statuete, dar prin executarea unui șănțuleț mai pronunțat care însă se prelungește către nas și gură, conturul fiind exagerat, poate subliniind o idee necunoscută nouă astăzi. Se văd la aceste statuete gura și nasul mic, fața rotundă cu bărbia înclinată aproape la unghi drept, fruntea în raport plăcut cu restul feței.
În imaginea 2 stînga am pus o statuetă din cultura Vinča – Turdaș (5700-4500 î.H.r.) de pe la noi. Vedem acea ciudățenie a reprezentării ochilor, iar lîngă ea am pus o statuetă a unui annunanki emeș care are o figură asemănătoare, numai că ochii alungiți sunt trasați cu o culoare închisă, așa cum apar și la cele de mai înainte din Iordania și Turcia de azi. Spre dreapta este un mozaic cu un pescar din ,,Stindardul din Ur” sec. XXVl î.Hr. aparținînd culturii emeș, iar în capătul din dreapta este mama și soția nobilului Userhat (secolul XlV î.Hr.)din Egiptul antic care are ochii conturați la fel ca la emeși și la statuetele din Iordania și Turcia.
În imaginea 3 stînga este un simbol de la Vinca din mileniul Vl î.Hr., iar lîngă el spre dreapta este modelul depe cămașa din portul tradițional al cîntăreței Florica Zaha, alături am pus chipul stilizat al unui om care parcă dansează, fiind desenat pe un vas de cult găsit tot la Vinča.
În capătul din dreapta am pus alte forme ale chipului omenesc ce sînt folosite și astăzi de români și numai de români pe cusături și țesături, parcă dansînd în specifica noastră horă! Istoricul grec Tucidice (460-398 î.Hr.) aminteşte în lucrarea „Istoria războiul peloponeziac” pe DAI, neam ce locuia aproape de Tesalonic. În Iliada, în această regiune sunt amintiţi ca băştinaşi mirmidonii, pelasgii sau elinii cum îi numeau aheii, și tot înscrierea lui Homer, la cîntul XVlll, versurile 578-592 este amintit dansul ,,Hora”, ce facem noi la vreme de bucurie, dar și cu ce a scos arheologia prin ansamblul de piese ,,Hora de la Frumușica” care aparține culturii Cucuteni venită din mileniul Vl î.Hr.
Surse / 360 °
♰ ♰ îngerii ♰ ♰
😈 decăzuți 😈
Sebastian Vîrtosu, Anişoara Munteanu, Petru Vîrtosu,
Constantin Olariu ARIMIN, Ițarii din Vrancea 💙💛❤️,
Stâlpul veșniciei GETÆ, Divinităţile ♰ Turdaş Vinča.
