Dinastia Muşatinilor

{ Roman I Mușat }
Bucovina Moldova

Dinastia Muşatinilor

Unificarea teritorială a statului
medieval românesc de la est de Carpaţi!

Deşi a avut o cârmuire relativ scurtă, Roman I, domnul Moldovei, între 1392 (înainte de 30 martie) şi decembrie 1394, dând dovadă de calităţi excepţionale, a izbutit să desăvârşească unificarea teritorială a statului medieval românesc de la est de Carpaţi, ale cărui hotare le-a împins până la „ţărmul mării”, aşa cum reiese din hrisoavele semnate de el la 30 martie 1392 şi respectiv 18 noiembrie 1393, în care se intitula, cu îndreptăţită mândrie „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare”.

El a fost fiul Muşatei (cea care a dat numele dinastiei princiare a Muşatinilor) şi al lui Costea, unul dintre fiii lui Bogdan I, fondatorul statului moldav. Printre iluştrii săi înaintaşi s-au mai numărat Laţcu (fratele tatălui său), ce a guvernat Moldova, între cca. 1365 şi cca. 1375 şi Petru al II-lea Muşat (fratele lui), care a domnit din 1375 şi până în decembrie 1391.

În ciuda faptului că din vremea lui Roman I s-au transmis, peste veacuri, un număr mic de acte oficiale (mai exact trei, din care două cu caracter intern şi un tratat omagial), acestea ne ilustrează un lucru incontestabil şi anume că avem de-a face cu un suveran valoros, ale cărui măreţe înfăptuiri şi-au menţinut influenţa pozitivă asupra vieţii politice interne şi externe a voievodatului românesc est-carpatin, chiar şi după moartea sa.

Cu toate că Petru al II-lea Muşat a avut drept moştenitori legitimi, pe linie masculină, doi fii (unul botezat ca şi unchiul său cu numele de Roman, iar celălalt purtând onomastica de Ivaşcu), datorită faptului că, la moartea tatălui lor, aceştia erau prea tineri ca să poată guverna şi pentru a evita eventualele tulburări cauzate de lipsa de experienţă a nepoţilor săi, Roman I (fiind şi mai vârstnic decât aceştia), îi va înlătura de la succesiune, încoronându-se el ca domnitor al „Moldovlahiei”. De altfel fratele său şi l-a asociat la domnie, încă din februarie 1386, dată la care, în calitate de coregent, Roman I, ia, în numele principalului deţinător al prerogativelor voievodale, o serie de măsuri, în vederea bunului mers al treburilor ţării. Această stare de lucruri a fost acceptată, la 27 ianuarie 1388, şi de Wladislaw al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 şi rege al Poloniei din 1386 şi până în 1434), a cărui suzeranitate Petru al II-lea Muşat o recunoscuse la 26 septembrie 1387. Avantajul lui Roman I faţă de nepoţii săi, ce erau practic prin naştere mai îndreptăţiţi decât el să preia coroana princiară a Moldovei, a constat, se pare, şi în faptul că gradul său de rudenie cu regele Poloniei era superior celui dintre acesta şi descendenţii fratelui său, fiind astfel o rudă mai apropiată dinastiei Iagellonilor.

Guvernând o ţară care atinsese, din punct de vedere teritorial, maxima sa întindere (cca. 92.922 km2) şi devenise deosebit de prosperă, situaţie ce rezultă cu claritate şi din gestul fratelui său, care şi-a putut permite, în anul 1388, să-l împrumute pe Wladislaw al II-lea Iagello cu 3.000 de ruble de argint (sumă uriaşă, echivalând cu 52 kg aur fin sau 538 kg de argint), nepotul „Întemeietorului” s-a impus în cei câţiva ani de domnie şi ca un bun gospodar.

Prin urmare, aşa cum aflăm din întâiul document parafat de el, la scurt timp de la urcarea sa pe tron, şi anume din hrisovul de danie, emis la 30 martie 1392 (* cel mai vechi act intern moldovenesc, păstrat până în zilele noastre) vrednicul Muşatin a ridicat, la Roman, pe malul stâng al râului Moldova, în apropierea vărsării acestuia în Siret, o cetate din pământ, întărită cu o palisadă de lemn. Se pare că dorea ca această aşezare să-i devină capitală, aspect demonstrat, de altfel, şi de înmormântarea, în Biserica „Sfânta Vineri” (zidită din porunca lui în imediata apropiere a puternicei fortăreţe moldave), a soţiei sale, Anastasia.

Interesul aparte, manifestat de Roman I pentru oraşul ce-i purta numele, poate fi explicat atât prin faptul că, probabil, îi fusese reşedinţă înainte de preluarea domniei, cât şi din cauza poziţiei centrale pe care ajunsese să o aibă în urma extinderii Moldovei în graniţele ei naturale. Aici existau, de asemenea, un centru de schimb şi un punct vamal, lucru ce evidenţiază şi mai clar importanţa acordată acestei localităţi.

Sfârşitul prematur nu i-a permis, însă, să-şi pună în practică intenţia. Cu toate acestea, datorită importanţei economice şi strategice, Romanul a rămas până la stabilirea, de către Alexandru Lăpuşneanu, a capitalei la Iaşi, alături de Suceava – reşedinţa voievodală principală, printre numeroasele curţi domneşti ale ţării.

Organizarea militară a statului moldav…

O altă preocupare majoră a marelui voievod a fost şi organizarea militară a statului moldav, fapt evidenţiat de acelaşi prim hrisov semnat de el, care reprezenta o donaţie, făcută „slugii noastre Ioaniş Viteazul pentru a lui credincioasă slujbă”, ce cuprindea un domeniu alcătuit din satele Ciorsăceuţi, Vladimirăuţi şi Bucurăuţi, toate situate pe râul Siret (actualmente comuna Zvoriştea din judeţul Suceava). Aceasta este cea mai veche menţiune documentară cunoscută din Moldova, care atestă acordarea de către domn a unei moşii. „Vitejii” erau, în Moldova medievală, un echivalent al cavalerilor din statele feudale apusene, ei provenind dintre cei care se remarcaseră pe câmpul de bătaie. Pentru prestaţia lor primeau de la domnitor pământuri pentru care trebuiau să slujească la oaste. Gestul lui Roman I faţă de un astfel de „viteaz” (caz ce, în mod cert, nu era singular) demonstrează, prin urmare, grija-i deosebită pentru apărarea ţării.

Izvoarele istorice menţionează, de asemenea, aspecte privitoare la Cancelaria domnească, care folosea, la acea vreme, în redactarea actelor oficiale, nu numai slavona ci şi latina. Prezenţa pe hrisoave, alături de pecetea voievodului, a unui număr mare de sigilii boiereşti, relevă existenţa unui Sfat domnesc destul de bine închegat, lucru ce rezultă şi din apariţia, în textul documentelor, a unor funcţii dregătoreşti cum ar fi: vornic, stolnic, etc. De fapt şi numărul sfetnicilor şi susţinătorilor cunoscuţi ai lui Roman I a fost mai mare decât cel al înaintaşului său, Petru al II-lea. Astfel, pe lângă mai sus pomenitul Ioaniş Viteazul (beneficiarul şi titularul actului din 30 martie 1392), sunt evidenţiaţi, în acelaşi hrisov şi „jupanii” Iuga Giurgevici şi Steţcu, care se înrudeau cu familia domnitoare (fiind veri sau nepoţi ai voievodului), „panul” Bratul Netedul, Stanislav de Ielova, vornicul Drăgoi, stolnicul Iurie şi fratele său Andrieş, vornicul Vlad, Baliţa şi Stancu, fiii lui Bârlici, Dragoş Viteazul, Ghindea, Costea şi Oriş.

În ultimul document păstrat peste veacuri de la Roman I (cel datat 18 noiembrie 1393), ai cărui beneficiari sunt un oarecare Tador şi cei trei fraţi ai săi (care primesc în proprietate un sat), apar din nou „jupan” Steţcu (de această dată însă numit Ştefan şi indicat drept nepot de soră al domnitorului) şi toţi ceilalţi dregători amintiţi în actul precedent, cu excepţia lui Dragoş Viteazul, Ghindea, Costea şi Oriş. Totodată, cu această ocazie, panului Bratul Netedul i se schimbă titlul în cel de „jupan”. Remarcabilă, la acest valoros conducător de ţară românească, este şi încercarea sa de a impune (pentru prima oară în istoria Moldovei) principiul continuităţii dinastice, lucru ce rezultă cu claritate din hrisoavele sale, în care nu apar, cu posibile drepturi la guvernare, nici una din rudele-i domneşti, cu excepţia, fireşte, a descendenţilor săi. Preocupat de perpetuarea politicii de centralizare statală promovată de predecesorii lui, Roman I va desfiinţa autonomiile unor domenii şi cetăţi, iniţiativă ce-i va atrage duşmănia multora dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare.

Descoperirea de emisiuni monetare, realizate din porunca lui (sub forma groşilor de argint) reflectă înaltul stadiu de dezvoltare a economiei moldovene şi înmulţirea schimburilor comerciale sub cârmuirea-i înţeleaptă. Abil diplomat, fiul catolicei Muşata – Margareta, a promovat o politică externă asemănătoare cu cea a fostului domn, care viza, cu prioritate, o alianţă cu cel mai puternic dintre vecinii săi, Polonia. Această orientare avea menirea de a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei şi Hoardei de Aur.

La fel ca şi fratele lui, se recunoaşte supus al regelui polon, dar în condiţii mult mai demne. Spre deosebire de predecesorul său, el nu s-a mai prezentat personal pentru a depune jurământul omagial dinaintea Iagellonului, ba mai mult, documentul prin care accepta închinarea va fi redactat la Suceava (5 ianuarie 1393), în acesta neexistând referiri cu privire la data sau localitatea unde domnitorul român (conform obiceiului) trebuia să se deplaseze pentru ceremonial. Lucrul cel mai semnificativ, pentru noua poziţie adoptată de către Roman I faţă de poloni, este faptul că în actul respectiv apar unele rezerve în privinţa condiţiilor de acordare a ajutorului armat de către moldoveni „măritului crai al leşilor”. Mai exact, se preciza (ceea ce nu făcuse Petru al II-lea) că Polonia va fi susţinută de oastea moldavă doar în cazul în care s-ar fi aflat în conflict cu maghiarii sau cu tătarii.

În concluzie, avem de-a face, în realitate, cu un veritabil tratat încheiat pe picior de egalitate între două state suverane, acceptarea vasalităţii de către vrednicul Muşatin fiind o simplă formalitate, ce excludea în mod categoric obligaţiile de ordin economic sau îngrădirea puterii domnitorului. În concordanţă cu raporturile suverano-vasalice, statul moldav beneficia de protecţia şi ajutorul militar al „megieşului” său, oferindu-i, în schimb, acestuia sprijin armat şi consiliere în caz de nevoie. Astfel, această stare de lucruri era privită ca un angajament reciproc, „Moldavia” beneficiind de integrarea într-un sistem de alianţe ce o puneau la adăpost de posibilele atacuri externe. Înţelegerea limita, însă, la regiunile din apropierea hotarelor Moldovei, auxilium-ul pe care voievodul acesteia trebuia, în mod obligatoriu, să-l dea „suveranului” său în condiţii de război, fiind exceptate participările trupelor moldave la eventualele expediţii militare întreprinse de regele polon în Prusia, Lituania sau în ţinuturi mai îndepărtate, situate dincolo de Cracovia (fapt ce ar fi presupus ca, pentru a ajunge pe teatrul de operaţiuni, oştile aliate să fie nevoite să treacă de capitala regatului polonez).

Deşi la început bune, raporturile moldo-polone înregistrează pe parcurs o înrăutăţire tot mai acută. Cauza principală care a stat la baza acestei situaţii a fost, în primul rând, neachitarea împrumutului făcut de Wladislaw Iagello, în 1388, din vistieria lui Petru al II-lea Muşat (pentru care monarhul polon garantase cu Pocuţia). Neonorată, această datorie determină izbucnirea unui conflict ce va dura peste un secol şi jumătate, pricinuind ambelor părţi mari neajunsuri.

Tot mai nemulţumit de atitudinea pretinsului său „suveran”, Roman I se alătură rubedeniei sale Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei, care se revoltase împotriva regelui Poloniei şi a vărului acestuia Vitold, marele duce al Lituaniei (1392-1430), acţiune sprijinită de către regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ce era interesat să submineze puterea polonilor. Oştenii lui Roman I vor lupta, alături de cei maghiari, la apărarea cetăţilor podoliene şi în bătălia de la Braclov (derulată la sfârşitul lui 1393 sau începutul lui 1394), încheiată cu înfrângerea lui Koriatovici. Acesta fuge la curtea regelui ungar (resturi ale oştirii sale retrăgându-se pe teritoriul moldav), în timp ce Roman continuă ostilităţile, ocupând, în iulie 1394, Pocuţia.

În aceste condiţii, Iagellonii susţin venirea în scaunul domnesc de la Suceava a lui Ştefan I (considerat de către unii cercetători drept fiul uneia dintre surorile lui Roman I), care, sprijinit de boierii pribegi şi de o armată polonă comandată de Swidrigailo, fratele regelui „Lehiei”, pătrunde în Moldova, în septembrie-octombrie 1394, preluând, în cele din urmă, puterea, prin luna decembrie a aceluiaşi an (pe care o va deţine, până în anul 1399). Referitor la originea acestui pretendent, istoricii au păreri diferite. Astfel, după opinia unora, el ar fi fost fratele mai mic al lui Roman I, în timp ce alţii contestă acest lucru.

Cercetări mai recente au scos, însă, la iveală un document emis, la 18 aprilie 1397, din porunca lui Ştefan I, prin care acesta făcea unui mare boier (un „pan”) din Sfatul său domnesc (deci o „slugă domnească”), deţinător al unei înalte dregătorii şi fratelui acestuia, o importantă danie, pentru că „au slujit întâi părintelui nostru (Roman I – n.n.T.C.) cu dreaptă credinţă şi acum slujesc şi noao”. Textul acestui hrisov ne conduce la concluzia că succesorul lui Roman I la domnie a fost de fapt, cel mai mare dintre fiii săi, rezultat din prima lui căsătorie contractată cu o prinţesă de origine lituană al cărei nume nu s-a păstrat de-a lungul secolelor, dar care provenea, se pare, din ramura Koriatovicilor (cârmuitorii Podoliei) a dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor.

Sceptrul Muşatinilor

În ceea ce priveşte relaţiile cu Mircea cel Bătrân (domnul Ţării Româneşti din 23 septembrie 1386 până la 31 ianuarie 1418), deşi nu deţinem date foarte exacte, se pare că ele au fost destul de strânse, aspect demonstrat cu prisosinţă şi de faptul că aflat la anaghie, Roman I şi-a trimis fiii, pe Alexandru (viitorul domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, ce a guvernat între 1400-1432) şi pe Bogdan, la Curtea Basarabului, care îi va înconjura cu grijă părintească. Printre altele, el îl va ajuta pe Alexandru cel Bun să preia sceptrul Muşatinilor (unele surse ne informează că tot Mircea l-a adus la domnie şi pe Roman I), documentele vremii atestând că învingătorul lui Baiazid a intrat personal pe teritoriul Moldovei în fruntea unei puternice oştiri, instalându-l în scaunul domnesc de la Suceava pe protejatul lui (în timp ce pe fostul domn, Iuga Ologul îl va lua „la sine” ca ostatec). Nevoit să facă faţă invaziei otomane (finalizată prin celebra victorie de la Rovine), voievodul muntean nu a putut interveni personal în sprijinul fiului Muşatei, acesta murind într-o luptă (după alte izvoare, el s-ar fi refugiat în Ungaria sau ar fi fost prins de Swidrigailo şi dus în Polonia, unde, în cele din urmă, a pieit în captivitate).

În realitate, aşa cum deducem şi din pomenitul hrisov de danie, datat 18 aprilie 1397, Roman I a decedat pe când se afla la cârma Moldovei, din cauze şi în împrejurări ce au rămas nelămurite până astăzi, fiind urmat la tron, pe cale paşnică, în mod firesc, de fiul său cel mare, Ştefan I. Se pare că până şi informaţiile cu privire la amestecul lui în conflictul izbucnit, în primăvara anului 1393, între cumnatul său, Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei şi vărul acestuia, Vitold, marele cneaz al Lituaniei (amestec ce ar fi avut drept consecinţă dispariţia sa) nu au la bază decât nişte simple speculaţii nesusţinute de o documentaţie temeinică. Împrejurările în care şi-a încheiat guvernarea Roman I nu ne sunt cunoscute nici până în prezent. Există, însă, cercetători care au emis păreri personale mai mult sau mai puţin pertinente, cu privire la modul în care s-au petrecut faptele. Diversele „scenarii”, vehiculate în istoriografia noastră, dar şi în cea străină, cu privire la această chestiune, rămân, însă, în covârşitoarea lor majoritate la stadiul de supoziţii neavând la temelia lor suficiente dovezi argumentate ştiinţific. În calitatea sa de rudă apropiată, probabil că Roman I le-a acordat lui Teodor Koriatovici şi susţinătorilor săi azil pe teritoriul moldovean. Aşa cum aflăm dintr-un hrisov emis, la 3 februarie 1397, de către Cancelaria domnească a lui Ştefan I, la această dată se mai adăposteau încă în Moldova o parte dintre „oamenii vestitului duce Chador (adică Teodor sau Fiodor Koriatovici – n.n. T.C.)”, aspect ce nu implică, în mod obligatoriu, ca acesta să fi beneficiat de sprijinul lui Roman I în lupta dusă de el, între 1393-1394, împotriva verilor săi primari Wladislaw al II-lea Iagello şi Vitold, suveranii Poloniei şi respectiv Lituaniei.

De altfel, bravul Muşatin şi trufaşul Iagellon din fruntea regatului polon se aflau la vremea respectivă în relaţii foarte bune, pecetluite, la 5 ianuarie 1593, prin depunerea de către primul a jurământului de credinţă faţă de cel de-al doilea, gest prin care se realizase o evidentă apropiere între cei doi şi implicit între statele lor. Acest lucru făcea puţin probabilă participarea lui Roman I, la doar câteva luni de la perfectarea înţelegerii moldo-polone, alături de podolieni la războiul acestora contra polono-lituanienilor, chiar dacă era căsătorit cu sora conducătorului celor dintâi. Potrivit unui letopiseţ lituano-rus, în care sunt consemnate amănunte cu privire la condiţiile în care Teodor Koriatovici a fost alungat din Podolia şi s-a refugiat în Ungaria, oştenii români, ce au asediat şi cucerit o serie de cetăţi podoliene, au fost maramureşeni 67 şi nu moldoveni, aşa cum greşit au considerat unii istorici români. Aceştia au plecat să lupte în Podolia din porunca regelui maghiar, se pare singurul de la care Teodor Koriatovici a primit sprijin.

Rămăşiţele pământeşti ale vrednicului domn şi-au găsit odihna de veci în Biserica episcopală „Sfântul Nicoale” din Rădăuţi, necropolă voievodală în care au fost înmormântaţi şi înaintaşii săi Bogdan I, Laţcu I şi Petru al II-lea Muşat. În semn de preţuire, pentru domnia-i glorioasă, nepotul acestuia, marele Ştefan (domn al Moldovei între 1457-1504), care îl considera „strămoşul său”, va porunci, la 15 decembrie 1479, unor meşteri iscusiţi, să aşeze peste mormântul lui, o lespede funerară frumos sculptată, care să păstreze, peste veacuri, nemuritor numele aceluia care considera interesele supuşilor săi mai presus de orice, neacceptând să-şi trimită oştenii prea departe de hotarele ţării, pentru că această faptă nu era „plăcută poporului”.

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu (AGERO Stuttgart)

360 °

Sceptrul Basarabilor * Domnitorul celor 20 de războaie
Cetatea de Scaun a Moldovei * Capitala lui Ştefan cel Mare
Istoria Militară a Poporului Român * Neînfricarea în faţa morţii

Cetatea de Scaun a Moldovei

Click to tweet » » » http://ctt.ec/qJDnk

[ b2b-strategy.ro/cetatea-de-scaun-a-moldovei ] Cetatea de Scaun #Suceava,
Cetatea #RUPEA 5.500-3.500 î.H. vs The Royal Castle of #DEVA 1388

» » » bit.ly/ADNulROMânesc
© www.b2b-strategy.ro ™
[ #prinMoldova ]

Posted by P⊕vestea Locurilor on Saturday, October 28, 2017

Written by p⊕vestea

Vacanțe la sfârșit de săptămână.

Website: http://povestea-locurilor.ro