Naufragiul…

Spre Atlantida

Din timpuri străvechi și până astăzi, Atlantida, misterioasa țară dispărută, a incitat imaginația oamenilor de știință, a pictorilor, a scriitorilor și a artiștilor și nu în ultimul rând, a stârnit și stârnește aprige dispute. Acestui mister i s-au consacrat numeroase articole științifice, sute de cărți și chiar picturi. Referitor la dezastrul petrecut în Atlantida, revista franceză „Science et Vie”, a publicat numeroase articole de unde am aflat că primele date despre misterioasa țară dispărută le avem de la marele Platon, renumitul filozof, care a trăit între anii 427 – 347 î.Hr. Platon a vorbit despre Atlantida folosind însemnările făcute de Solon, din care descindea pe linie maternă. Solon, om politic și reformator din Atena, a trăit între anii 635 – 559 î.Hr. și a fost inclus printre „cei șapte înțelepți”. El a auzit legenda cu ocazia unei călătorii în Egipt și nu a pierdut prilejul de a o nota.

Două secole mai tîrziu, Platon a inclus legenda în dialogurile „Timaios” și „Criton”. În „Timaios”, marele înțelept al antichității face o descriere incompletă a Atlantidei, în schimb, în „Criton”, rămas neterminat, reia povestirea cu mai multe amănunte. Potrivit ambelor variante, Atlantida ar fi fost o insulă enormă, așezată dincolo de Coloanele lui Hercule. Atlanții aveau o împărăție puternică, care se întindea pe un teritoriu imens, pînă în Egipt. Se mai spune că Atlantida s-a scufundat din pricina unui cutremur foarte puternic, în decurs de o zi și o noapte.

Care este adevărul? „Părintele istoriei”, Herodot, amintește cu o jumătate de veac înaintea lui Platon, de atlanți, popor care ocupa o zonă întinsă de pe continentul african, de la munții Atlas, până la litoralul atlantic. În epoca Renașterii, interesul pentru țara misterioasă a crescut brusc, mai ales după ce dialogurile lui Platon au intrat într-un circuit larg. Totuși, adevărata explozie s-a produs în secolul al XIX-lea, când a început să apară literatură de specialitate și au fost emise cele mai fanteziste și mai neașteptate ipoteze cu privire la locul în care s-ar fi aflat Atlantida.

Și totuși, unde s-a aflat Atlantida? Luând în calcul cele spuse de Platon, cel mai logic, Atlantida s-ar fi putut afla în Oceanul Atlantic și ar fi fost înghițită de mare în urma unui cataclism natural, de magnitudine mare. Potrivit afirmațiilor unor partizani ai acestei ipoteze, Insulele Azore, Canare și Capul Verde sunt mărturii ale continentului dispărut, și anume vârfurile munților care au rămas deasupra nivelului mării / oceanului din cauza înălțimii lor considerabile…

Cercetări geologice au infirmat această ipoteză. Astfel, G. Wierth, om de știință, a elaborat o teorie conform căreia Atlantida s-ar fi aflat în nodul Groenlandei, unde, cu peste zece milenii în urmă, clima era mult mai blândă decît în zilele noastre. Wierth a afirmat că atlanții, care au trăit acolo, sunt strămoșii popoarelor indo-europene și chiar ai unor popoare din Africa răsăriteană. Răcirea bruscă a climei i-a făcut să părăsească această regiune cu 8000 de ani î.Hr., stabilindu-se în Europa și, parțial, în America. Tot după părerea omului de știință german, „strănepoții” atlanților ar fi fost și unii eschimoși albi, rămași pe locurile natale. Și totuși, această posibilă ipoteză n-a fost nici ea confirmată, din păcate, de nici o descoperire arheologică demnă de luat în seamă.

În Africa? Sau poate în Creta? În anul 1910, Leo Frobenius, etnograf german, a descoperit în Nigeria, civilizația neagră Ife și a crezut că acolo s-a aflat Atlantida. După numeroase săpături arheologice în Ife au fost descoperite vestigii care atestă că este vorba despre o civilizație foarte dezvoltată.

Totuși s-a lămurit faptul că civilizația datează din secolele XII-XVI ale erei noastre. Prin urmare, nu există nici o posibilitate ca Atlantida să se fi aflat în Africa. Din spusele unor autori greci se știe că lângă Coloanele lui Hercule se află orașul Tartes, capitala unui regat prosper. Bogăția venea din minele care erau amplasate în diferite părți ale țării și de pe urma comerțului cu populația de pe litoralul Atlanticului.

La începutul secolul XX, ca urmare a săpăturilor făcute în Creta de englezi și italieni, a fost descoperită o civilizație necunoscută, aparținând epocii de bronz. Arheologul Arthur John Evans a numit-o civilizația minoică, după numele regelui Cretei, Minos. Evans a început lucrările în luna martie a anului 1900 și la Knosos a descoperit ruinele unui palat cu fresce magnifice și opere de artă care nu semănau nici cu cele romane, nici cu cele greceșți. Săpăturile efectuate ulterior au dus la descoperirea câtorva ansambluri de palate la Knosos, Feste, Fato Zacros și Malli. Aceste palate au fost construite la începutul mileniului II î.Hr. și distruse între anii 1400-1500 î.Hr. ca urmare a unor cutremure puternice. În urma săpăturilor și cercetărilor arheologice, geografice și oceanografice s-a descoperit că această cultură minoică a fost deosebit de dezvoltată. Dispariția civilizației minoice s-a datorat tot unui cataclism natural, o erupție extrem de puternică, unică în istoria omenirii, a vulcanului din Insula Santorini din Marea Egee, care a erupt în secolul XV î.Hr.

Dar supozițiile nu au încetat. Enigma Atlantidei, în mod paradoxal s-a adâncit în urma săpăturilor făcute în insula Santorini, unde s-a dovedit că până la erupția vulcanului, pe insulă se afla un oraș foarte mare. Santorini era una dintre Insulele Ciclode, denumirea ei antică fiind Thira, înainte numindu-se Caliste, adică „Preafrumoasa”. Erupția vulcanului din Santorini, cu aproximativ 3500 de ani în urmă, a fost confirmată și de săpăturile arheologice efectuate în anul 1967, în insula Acrotiri. Sub lavă au fost descoperite circa 15 clădiri: depozite, case de locuit și alte construcții care, se pare, au fost îngropate sub cenușă cu 1500 de ani î.Hr. După începerea săpăturilor în Acrotiri, în Anglia au fost publicate două cărți în care autorii susțineau că Atlantida nu este altceva decît Creta minoică. Totuși, după îndelungi cercetări și studii aprofundate, nici o ipoteză nu a putut fi dovedită ca fiind reală.

În epoca modernă, teoriile despre Atlantida s-au înmulţit. În ultima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a propus existenţa unei relaţii între civilizaţiile aztecă şi maiaşă şi Atlantida. Ignațius L. Donnelly, membru al Congresului Statelor Unite ale Americii, autorul unei cărţi despre Atlantida. În 1882 a apărut Atlantis: the Antediluvian World (Atlantida: Lumea de dinaintea potopului) de Ignațius L. Donnelly, care a stârnit interes în problema Atlantidei. Donnelly a încercat să demonstreze că toate marile civilizaţii din antichitate aveau la origine civilizaţia neolitică a Atlantidei.

Evoluţia ştiinţei, în special ideea de derivă a continentelor, a redus puternic probabilitatea existenţei în trecut a unui continent în Atlantic. Au apărut alte ipoteze, în care Atlantida era localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia.

În antichitatea greco-romană

Insule îndepărtate situate în Oceanul Atlantic apar şi la alţi autori antici, sub alte nume, considerate de unii autori ca fiind unele şi aceleaşi cu insula (insulele) Atlantidei. Pausanias vorbeşte despre un arhipelag aflat în Oceanul Atlantic, pe care îl numeşte Satyrida. În Moralia, Plutarh menţionează insula Ogigia înainte de care se mai găseau trei insule mari dincolo de care se afla insula continent Saturnia. Despre Ogigia vorbeşte şi Homer în Odiseea, epopee în care acesta descrie şi insula Scheria a feacilor, care se aseamănă în unele privinţe cu Atlantida. În cântecele lui Orfeu apare menţionată insula Lictonia, distrusă de Poseidon cu o lovitură de trident. Diodor din Sicilia descrie şi el o insulă mare dincolo de Coloanele lui Heracles…

În evul mediu european

În evul mediu au existat o serie de legende despre insule misterioase în Atlantic şi tărâmuri scufundate, care, deşi nu se bazau pe relatarea lui Platon, au fost considerate de unii critici ca având aceeaşi bază istorică. Astfel, insula Avalon din legenda regelui Arthur, insulele mitice Antilia, insula Sfântului Brandan sau insulele Fortunate, Brazil, ori ţinuturile Lyonesse, Mayda, cetatea Ys au fost elemente ale unor legende medievale ce au circulat în epocă, unele fiind considerate mult timp reale. Insula Sfântului Brandan era plasată pe unele hărţi până în secolul al XVIII-lea, iar Insula Verde a bascilor s-a menţinut pe hărţile maritime engleze până în 1843.

În America

În Codexul Popul-Vuh al maiaşilor se spune că strămoşii acestora ar fi venit în trecut dintr-o ţară situată departe în răsărit. De asemenea, în Venezuela trăieşte un trib în mijlocul pădurii ecuatoriale, într-un sat numit Atlan, care păstrează amintirea unei catastrofe ce ar fi distrus patria strămoşilor lor, care era o insulă din Oceanul Atlantic. În Codexul Santa Catarina se menţionează mai multe triburi care au venit dinspre răsărit şi s-au răspândit până la Oceanul Pacific. Patria lor era o insulă muntoasă, unul ditre munţi fiind înconjurat de un zid şi de un canal, amintind astfel de descrierea lui Platon.

360 °

Toată p⊕vestea flotei… video.
Migraţia din Carpaţi pe Valea Nilului…
Promovăm Hunedoara până la capătul
pământului … prin Cadrilater / Kaliacra spre ATLANTIDA…