Omul cu mârțoaga

... un tact permanent și o delicateță de tușeu...
[ perioada interbelică ]

Omul cu mârțoaga

Pastelul gingaș

Depănarea pe scenă a povestei “Omului cu mârțoaga” a fost o desfătare de artă, cum rareori mi-a fost dat să trăiesc. O atât de mare sensibilitate artistică, atât de multă discreție și grație, într-o înlănțuire teatrală care, fără a face apel la teatral, adică la explozivele scene dramatice, rămânea permanent captivantă, mi s-a părut cu desăvârșire neobișnuită în scrisul teatral românesc. Mi-a fost deci teamă că, a doua zi după spectacol, pastelul acesta gingaș și plin de arome rare, nu va putea rezista examenului rece și critic.

M’am înșelat. Păstrez în suflet… șase zile după premieră… un parfum și o melodie, care caracterizează pe de-a întregul frumoasa operă de artă a d-lui Ciprian. Controlul sever postum nu se poate agăța decât doar de câteva detalii. Opera în sine rămâne o extraordinară biruință de autor. Am spus că nu convenționalul teatral îi face valoarea. “Omul cu mârțoaga” e o piesă în care se întâmplă lucruri atât de puține, încât ar putea fi catalogată – dacă de o catalogare este absolută nevoie – în rândul pieselor de cameră. În bătălia scenică nu sunt decât suflete, – ba ceva și mai subtil: adâncuri și subconștiente sufletești. Acesta este materialul din care d. G. Ciprian și-a clădit piesa, armonios, organic, consecuent.

Și nici pretextul temei nu importă… un suflet mare, care sălășluiește într-un om fără umeri largi, are credință în steaua unui cal de curse. Hula dimprejur nu-l sinchisește. El crede mereu, și credința îl mântuiește: mârțoaga ajunge cal invizibil. Aceași putere de a crede o putea avea omul și în altceva: d. Ciprian a ales pe cea mai maruntă: mârțoaga. Ce interesează, este proectarea acestei credințe asupra oamenilor dimprejurul eroului. Și acesta, d. Ciprian a isbutit s-a înfățișeze fără greș, cu o intuiție – dacă nu chiar cu suprema știință a realităților vieții – de mare meșter…

L’a făcut pe erou să urce tot drumul Calvarului, pentru ca la urmă să-l ilumineze cu aureola divină a Celui mai înalt: autorul face din eroul său, în ultimul act, un Christ revenit printre oameni. Poate chiar cu ceva prea multă subliniere a faptului – și acesta este unul din puținele cusururi pe cari spiritul nostru critic trebue să le noteze, nu însă fără o elevațiune mistică de cea mai pură și desîmbâcsită calitate. Toți cei cari l’au părăsit pe hulitul de odinioară, se întorc la el… smeriți, în genunchi…

Însăși soția lui, care l’a lăsat, spre a pleca în lume cu un altul, mai mascul decât el… Acesta vrea să spue că drumul a tot ce e pănântesc nu poate să nu ducă la un moment dat, prin oricâte dedaluri ar trece omul, la spiritualizare și suflet. Învățături de felul acesta degajează, fără accent și fără didacticism, piesa d-lui Ciprian. Din replici scurte, dar fenomenal de bine găsite, se închegă câte un suflet, se modifică câte o fire, – și dacă n’ar fi decât cu totul arbitrar introdusul act al treilea al piesei, care n’are nicio legătură cu mersul acțiunei, dar care prezintă sub ochii spectatorului, reușind să-l convingă, evoluția unui suflet omenesc, și încă am putea spune că, cu tehnică de roman, d. Ciprian a reișit să scrie una din cele mai bine piese, nu numai din atât de săraca literarură dramatică românească, ci din repertoriul modern, european.

Ținem să accentuăm aceasta, fiindcă mijloacele întrebuințate de d. Ciprian la înfăptuirea piesei d-sale, nu sunt de fel cele obișnuite în teatru.

Într-un stil de o nobleță rară, cu un tact permanent și o delicateță de tușeu, care frizează abstracțiunile muzicei, s’a pus pe picioare o operă eminamente dramatică, interesantă din replică în replică, desfătătoare ca o zi de primăvară, cu toata țâșnirile și melancoliile ei, o piesă ca o seră, în care o mână blândă îngrijește flori debile… și ce sunt oare sufletele oamenilor, chiar ale celor mai tari?… O interpretare de clasă mare a dat lucrărei d-lui Ciprian sprijinul eficace al înțelegerei și camaraderiei actoricești. D. G. Calboreanu a cizelat, cu o artă de infinite nuanțe și cu o foarte ingenios schițată linie de vag misticism, personagiul eroului central, această fire întârziat romantică, atât de caracteristică epocei noastre.

Biruitor în scenele de dialectică ale rolului său de rezoneur, d. Sârbul a știut ca întodeauna să umanizeze personagiul întrupat și să-l așeze astfel vrednic în rândul celorlalte figuri din piesă, la fel de omenești și de reale în reflexele lor sufletești.

Personagii cari vor “să-și trăiască viața”…

S’au alăturat, cu o bine estompată animalitate cele două personagii cari vor “să-și trăiască viața”: soția și prietenul eroului, înfășați cu sevă de d-ra Tantzi Bogdan și d. Atanasescu. Iar printre personagiile secundare s’au relevat melancolica iluminare interioară a d-lui Manu, apariția savuroasă a d-nei Sonia, convingătoarea evoluție sufletească, interpretată de talentul nervos și captivant a d-lui Brezeanu. Toți ceilalți, d-nii Duțulescu, Săvulescu, Romano, au făcut neprețuitul efort de a fi în tonul și stilul, atât de personal și de impresionant, al uimitoarei piese, căreea regizorul V. Enescu i-a păstrat și unificat peste tot locul atmosfera.

Comedie în 4 acte de G. Ciprian – Teatrul Național
Eman Cerbu – 16 octombrie 1927 – Gazeta de Duminică

[ perioada interbelică la 360 ° ]
[ fotografii din Casa Cositorarului – Romantism medieval ]

Written by p⊕vestea

Se spune că un popor fără tradiții este un popor fără viitor… ! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 7531 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut. Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut ♦ susține și TU proiectul

Website: https://europegenesys.com