Potopul
Epopeea lui Ghilgameş
Acest fenomen unic este descris în Epopeea lui Ghilgameş, descriere a Marelui Potop păstrată pe tăbliţe de lut, după ce anterior, mii de ani a circulat prin viu grai: „Ghilgameş, nimeni n-a mai trecut-o niciodată. … Peste tot, apele morţii curg peste faţa ei. … Departe, în mijlocul apelor, împiedicând drumul, alunecă celelalte ape, apele morţii.”
Începând cu anul 2000, Robert Duane Ballard (ofițer în Marina Statele Unite, profesor de oceanografie la Universitatea din Rhode Island, cunoscut mai ales pentru rezultatele obținute în arheologia subacvatică), într-o serie de expediții – unele desfășurate cu sprijinul National Geographic – a identificat la aproximativ 100 de metri sub suprafața Mării Negre, un sit arheologic amplasat în apropierea a ceea ce păreau a fi țărmurile străvechi ale fostului lac. Aici, pietre dispuse în formă dreptunghiulară sugerau că poate fi vorba de o aşezare datând din perioada anterioară inundării vechiului lac cu apa sărată a Mării Mediterane. Datarea cu radiocarbon a cochiliilor melcilor de apă dulce și a bucăților de lemn prelevate din sit au indicat o vârstă de aproximativ 7.000 de ani. În interiorul sitului au fost descoperite grinzi și ramuri din lemn care prezintă urme de prelucrare cu instrumente sau unelte – două obiecte prezentând găuri transversale efectute de mâna omului, precum și un obiect, aparent confecționat din piatră lustruită, reprezentând un topor sau o daltă.
Cultura Precucuteni
5000 î.Hr.
Primii agricultori
În Podişul Anatoliei, trecerea de la primele experimente cu seminţe ale unor plante utile la introducerea în cultură a grâului a durat cca. 2500 de ani. Secerile brute de silex scuturau tulpinile grâului sălbatic iar boabele care nu erau prinse atât de bine cădeau pe pământ în timpul tăierii. Însă seminţele mai bine prinse de tulpina plantei erau luate cu ei, în satele lor permanente. Spicele pe care culegătorii le adunau în snopi şi le duceau acasă erau variante mai puternice ale grâului sălbatic. Dacă aceste seminţe se împrăştiau, neintenţionat, prin sat, în timp ce erau treierate şi măcinate, ele produceau, la rândul lor, exemplare mai puternice de grâu sălbatic. Ciclurile repetate de tăiere, împrăştiere şi creştere selectau automat mutaţiile genetice care au dus la apariţia grâului de cultură. Acelor oameni, pe cale de a deveni primii agricultori, nu le rămânea decât să observe şi să lege cauza de efect.
Până la revărsarea maselor de apă din Marea Mediterană, având ca efect apariţia Mării Negre, a existat suficient timp pentru ca migratorii din Anatolia să ajungă în Europa, cu vitele lor cu tot, dar şi cu „incipientul pachet agrar”, peste puntea terestră. Conform diagramelor de polen compilate de cercetătorii bulgari, creşterea în dimensiuni a regiunilor păduroase s-a petrecut doar acum 7500 de ani. Deci platforma continentală a Mării Negre, care se afla la suprafaţă în vremea de dinaintea potopului, nu era zonă împădurită, ci păşune şi stepă. Noii colonişti nu au fost nevoiţi să se adapteze unui alt mediu cu alte condiţii climatice decât cele cu care erau ei familiarizaţi în Anatolia. Aceştia, traversând istmul, au mers spre coasta de vest a Lacului Euxin, peste ţinuturile Bulgariei de azi, spre nord, dar şi de-a lungul coastei de nord a Mării Egee şi s-au îndreptat apoi spre sud, în şesurile fertile ale Thessaliei şi mai departe spre sud, în Arcadia şi în Peloponez.
Când au luat naştere primele aşezări de pe malul Lacului Euxin şi din Thessalia nu se va şti probabil niciodată, căci fostele maluri ale lacului se află sub apă iar unii cercetători iau în calcul posibilitatea ca Marele Potop să fi lovit şi câmpiile din Thessalia, ca scenă secundară de desfăşurare a cataclismului de la Bosfor. În anul 1977, geneticienii din domeniul plantelor au anunţat că există o potrivire a ADN-ului la grâul introdus în cultură cel mai devreme, în cele mai vechi sate care practicau agricultura, cu o tulpină de grâu sălbatic, prezent astăzi în Anatolia. Era dovada în sprijinul teoriei conform căreia agricultura a apărut într-o oază situată mai la nord, la doar câteva săptămâni de mers pe jos. Este vorba de uriaşul lac al Mării Neagre.
Potopul a schimbat nemijlocit relieful. Suprafaţa extinsă a mării nou formate a mărit evaporarea, astfel influenţând cantitatea ploilor, iar urmarea pe termen lung a fost instalarea unei oscilaţii climatice. În jurul lui 5200 î.Hr. s-a instalat o „mică glaciaţiune” care a dus la înrăutăţirea condiţiilor climaterice în Anatolia şi părăsirea vechilor aşezări. Ian Hodder, conducătorul echipei internaţionale de arheologi care, în anul 1995, a redeschis şantierul de la Çatal Hüyük, un site vechi de > 7500 de ani din Turcia și unul dintre primele centre urbane din lume, consideră că pictura şi sculptura de la Çatal Hüyük are paralele directe cu sanctuarul de la Porţile-de-Fier, din cultura Lepenski Vir, aşezat sus pe stânca de deasupra Dunării. Analizele cu carbon 14 arată că aceste situri din Europa erau contemporane cu cele din Asia. Simbolismul este prezent peste tot, din Palestina până în Europa, în mileniile de dinaintea potopului.
Leagănul revoluţiei agriculturii
Marea Neagră, datorită aşezării sale sub nivelul oceanului exterior, rămânea caldă atunci când pantele munţilor din Semiluna Fertilă şi din Podişul Anatoliei se răceau. Ea conţinea mari cantităţi de apă dulce, în vreme ce alte lacuri, din alte părţi, se micşorau, devenind iazuri sărate, nepotabile, şi mlaştini. Şuvoaiele de apă din Munţii Balcani, Apli şi Caucaz au făcut ca râurile Mării Negre să curgă tot anul. Marea Neagra îndeplinea toate cerinţele pentru a fi refugiul ideal, în zonă fiind lunci permanent inundabile, favorabile cerealelor şi plantelor care nu mai puteau supravieţui la temperaturile mai scăzute din fostul lor habitat. O oază ca lacul Mării Negre putea fi leagănul revoluţiei agriculturii.
Se pare că oamenii care au fost de faţă la potopul Mării Negre şi care au fost goniţi din casele lor de inundaţie erau orăşeni, unii dintre ei fiind pricepuţi la cultivarea câmpurilor, plantarea seminţelor, strângerea recoltelor şi creşterea animalelor. Poate că experimentau chiar şi devierea cursurilor de apă, pentru sisteme de irigaţii rudimentare. Mulţi dintre ei erau meşteşugari, zidari, dulgheri, cioplitori, împletitori de coşuri, pielari, bijutieri şi olari. Coloniştii timpurii, ale căror vetre şi ogoare au fost lovite de potop, au întemeiat probabil noi aşezări în locuri mai sigure. Cele mai tipice aşezări din Thessalia sunt aşezările de tip tell plasate pe coline. Predilecţia pentru ridicarea de aşezări pe platforme înalte va determina plasamentele viitoare şi este de asemenea caracteristică pentru aşezările de formare a Vechii Europe: pentru Karanovo din zona joasă a Bulgariei, pentru Parţa din România etc. Aşezările din văile râurilor au fost întemeiate pe maluri înalte (Turdaș – Vinča pe Dunăre, Tărtăria pe Mureş). Şi aşezările mari Cucuteni-Tripolie sunt poziţionate în locaţii colinare, la mare distanţă faţă de noile maluri ale mării…
360 °
Dincolo de valul timpului… Civilizația antedeluviană