Regăsirea neamului
Prin lumea de basm a unui sat de oieri, locuit de oameni a căror personalitate părea că se ia la întrecere cu grandoarea munților. Rândurile așternute cu har, nostalgie și dor de meleagurile copilăriei de Ioana Postelnicu (pseudonimul literar al Eugeniei Banu) în romanul “Plecarea vlașinilor” sunt în măsură să sugereze viața atât de bine rânduită din Poiana Sibiului, sat în care oamenii și munții, tradițiile și respectul pentru memoria străbunilor se regăseau într-o strânsă legătură. Câteva fragmente din roman redau convingător scene din viața de altădată din satul în care adresarea curentă era “vere”, sugerând o apropiere sentimentală a tuturor membrilor comunității.
Trocuța de paltin, cingători de piele, șerpare… cotroana
“M-am născut pe șira spinării acestei țări, munții noștri. M-am născut într-un sat numit Poiana, la patru zeci de kilometri de Sibiu și la o mie de metri altitudine. Sat izolat de oraș și de orice amestec străin. Dintr-un neam de păstori, ocupație de bază a poienarilor, ce au pendulat în transhumanța lor din Transilvania în Țara Românească, ajungând până-n Turcia, în Caucaz și Crimeea, întorcându-se mereu la vatra strămoșească unde dealtfel rămâneau nevestele, copiii, bătrânii și mormintele. Părinții mei au urcat o spirală față de ocupația străbunilor, în dorința de a merge înainte cu timpurile. Tatăl meu s-a strămutat la Sibiu cu trei copii, dintre care, cel mai mic, în vârstă de un an, era eu, purtată în trocuța de paltin. Au urmat alți patru copii născuți în burgul transilvan. Pentru a schimba soarta celor șapte copii, a-i face “domni”, cum se zicea în vremea aceea în Ardealul nostru, ceea ce însemna a le da carte, a-i face să aibă “parte”, părinții mei au muncit din greu o viață întreagă, lucrând acele minunate cingători de piele care se numeau șerpare… ”
Tărâmul de poveste…
„Tata pleca cu marfa asta la târgurile de an, pe sloată și ninsoare, pe arșiță și ploaie, nemâncând niciodată de ajuns, nedormind niciodată într-un pat moale ori într-o încăpere caldă la hanurile unde adăpostea căruța în care se afla lada cu marfă. În curtea noastră sibiană poposeau adesea unchii ce-și purtau turmele spre pășunile îndepărtate. Erau pentru mine niște ființe dintr-o lume fabuloasă, despre care se vorbea mereu în casa noastră, părinții mei neputând uita satul de munte părăsit pentru totdeauna. Toată copilăria mea am dorit să văd acest sat în care m-am născut, despre care se vorbea ca despre un tărâm de poveste, unde nu se putea ajunge decât cu calul și unde trăiau oameni năzdrăvani care nu se temeau de nimeni, care cunoșteau toate colțurile lumii… ”
Perenitatea neamului…
„Când în sfârșit, am reușit să ajung în satul meu natal în timpul refugiului și am trăit câteva luni printre oamenii de acolo, mi-am dat seama din ce neam mă trag… Am fost umplută, acesta este cuvântul, de mândrie. Și peste ceea ce s-a acumulat de la geneza mea și până-n clipa aceea, s-a transformat într-o dorință, o datorie, o misiune pe care am simțit că trebuie s-o duc la capăt. Anume, să ridic vălul uitării așezat peste întâmplările dramatice ale neamului transilvan, să vă arăt cu câtă dârzenie, vitejie, nădejde, credință și suferință s-au zidit strămoșii noștri pentru a apăra perenitatea neamului și fruntariile istoriei noastre.”
Ultima noastră șansă…
Viziune ușor idilică a unei lumi ce a dispărut în negura timpului. A unei lumi în care viața aspră din munți genera solidaritate, forța de caracter și stabilitate. A unei lumi în care oamenii erau conștienți că aparțin Pământului – la fel ca pădurile, stâncile, apele, celelalte viețuitoare – și este necesar să se integreze în ciclurile vieții înconjurătoare și să asigure perpetuarea echilibrului fragil al naturii. Muntele, privit ca fiind casa oierilor, le aducea bunăstare și era respectat și venerat de aceștia. Viziune a unei lumi în care gândul la Dumnezeu era prezent în toate momentele vieții, iar familia era citadela care asigura supraviețuirea și traiul decent. În vremurile noastre în care globalizarea servește în special marelui capital și mai puțin fericirii individului, în care evoluțiile tehnologice uimitor de rapide ușurează viața, dar debusolează ființa umană, o privire spre viața simplă și bine rânduită a strămoșilor poate fi pilduitoare în conturarea viitorului marcat de numeroase incertitudini.
Editura Universitas Petroșani ’18
Extras din Cartea Crucea lui Bogdan
Autor Mihai Bujor Bogdan, nepotul lui Ion Bogdan
360 °
Momârlanii – ultima noastră șansă…
Spre eternitate prin Pasul Vâlcan * Crucea lui Bogdan
