Cel mai mare și mai iubit haiduc al Moldovei

Undeva prin Munții Rarăului, în sălbăticiile Muntelui Grințieșului...

Hanul Ancuței

Undeva prin Munții Rarăului

Aceia dintre noi care au citit Hanul Ancuței a lui Sadoveanu, probabil că își mai aduc aminte de crâncena nuvelă „Județ al sărmanilor”. În acea povestire, ciobanul Constantin Moțoc din Munții Rarăului le vorbește tovarășilor săi de la han despre o întâmplare de demult al cărei protagonist era tot un cioban. Acela, pe când era sătean este înșelat și părăsit de nevastă pentru un boier bogat. Când omul furios merge să-și facă dreptate și să-și ia nevasta la rost, este în mai multe rânduri bătut și umilit de boier și de oamenii acestuia. Copleșit de rușine și pândit de depresie, țăranul nostru fuge în munți unde se face cioban. Într-una din zile îl primește ca oaspete la stâna sa pe celebrul și temutul haiduc Vasile cel Mare. Acesta cum de află de necazul omului, îl zorește să se răzbune și se prinde să-l ajute. Cei doi îl ucid cu cuțitele în final pe boier chiar ziua în amiaza mare și încă în fața bisericii, după slujbă, iar apoi se fac nevăzuți. Încă și mai fascinant este că haiducul respectiv a existat cu adevărat, iar ispărvile sale sunt de-a dreptul fabuloase…

Vasile cel Mare

Pe măsura rezonanțelor numelui pe care i l-au dat oamenii vremii sale, haiducul Vasile cel Mare a fost unul dintre acei oameni care au intrat deopotrivă în folclor și legende încă din timpul vieții. Nu se cunoaște exact când și unde s-a născut. Se știe doar că pe la sfârșitul secolului al 18-lea, isprăvile sale erau cunoscute prin toți munții care astăzi fac parte din județele Neamț și Suceava. Cum autoritățile de pe atunci îl urau și se temeau de el în egală măsură, Vasile cel Mare nu prea apare în documentele vremii, dar este omniprezent în toată gama de tradiții populare de la balade, legende și zicători chiar până la piese de teatru inedite, transmise prin grai viu de la bătrâni sau rămase prin caietele de însemnări ale unor preoți și învățători locali.

După cum aminteam, Vasile cel Mare este prezent în mai multe povestiri ale lui Sadoveanu care văzuse în el pe eroul justițiar popular prin definiție. Este amintit și de Alecu Russo în unele dintre scrierile sale. De fapt, între scriitori, mărturiile lui Russo sunt probabil cele mai importante. Căci Alecu Russo s-a ocupat adesea cu călătorii prin sălbăticia Munților Neamțului, și a scris despre Vasile cel Mare prin anul1839, adică la scurt timp după moartea haiducului.

Se pare că Alecu Russo, pe când poposise întovărășit de o călăuză locală lângă Piatra Teiului, adică aproape de apa râului Bistrița, la poalele Ceahlăului, a aflat despre legenda cu privire la stânca stranie despre care oamenii spuneau că fusese desprinsă din vârful muntelui de însuși Scaraorschi, starostele diavolilor, pentru a bloca astfel Bistrița și a îneca satele din împrejurimi. Călăuza îi arată scriitorului că în vârful stâncii se mai vedeau urmele unui presupus baltag și-i răspunde unui Alecu Russo neîncrezător cu o frumoasă poveste:

A fost odată în munții noștri un voinic între voinici, groaza vămilor și trecătorilor, ispravnicii, zapcii, cazacii și toți ciocoii îi ziceau hoț și tâlhar, dar ciobanii îi spuneau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare, pe capul căruia se pusese un preț de o mie de galbeni, schimbă câteva focuri de pușcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat și pustia câteva sate ungurești de la graniță, după ce spărgea vreo mănăstire și dobora cu baltagul său ascuțit pe vreun cazac încăpățânat, venea cu tovaroșii săi aicea lângă piatra asta și se luau la întrecere să vadă cine ar svîrli mai sus baltagul. Într-o zi, baltagul lui Vasile s-a înfipt în vârful uriașului și a rămas în ramurile teiului și acolo-i și astăzi” – Alecu Russo, Opere Complete Ed. Cugetarea Georgescu Delafrass, București, 1942, pp.192-193.

În revista Șezătoarea, an VII, 1898 scria că Vasile cel Mare ar fi fost de felul său dintr-un sat din Bucovina, probabil Ciocănești sau Satul Boului și că s-ar fi întovărășit cu alți doi haiduci, Ștefan Rusu și Andrei, amintiți și ei în unele dintre scrierile sadoveniene. Tot în acea revistă să păstrează un cântec popular dedicat haiducului:

Frunză verde iarbă mare,
Colo-n jos pe lângă vale
Trece-un căpitan călare
Cu trei sute de cătane
După Vasile cel Mare.
Stai, Vasile, nu fugi
Că grea poteră te-ajunge
Las potera să m-ajungă
Că-s voinic cu căpeneag,
M-oi apleca după un fag
Și-oi ridica un baltag
Și pe toți i-oi face praf
Că-s voinic, nu blăstămat,
Știu poteri ce să-i fac.

Muntele Grințieșului

Oamenii spuneau că sălașul preferat de Vasile cel Mare era undeva în sălbăticiile Muntelui Grințieșului, care atunci era situat la granița dintre Transilvania deținută de Imperiul Austro-Ungar și Moldova. Adesea, haiducul trecea spre Ardeal pe partea cealaltă a acestui munte, trecând astfel hotarul nemarcat, pe cărări știute doar de ciobani, atunci când era hăituit de poteri sau umbla după pradă. Întovărășit de alți haiduci din subordinea sa, cărora poporul le-a reținut de asemenea numele, precum Grigorie, Onu sau Nica Păun, Vasile s-a ocupat și cu evacuarea prin munți a românilor ardeleni (așa numiții ungureni, cum le ziceau moldovenii) care se săturaseră de abuzurile austriecilor și ungurilor. Mare patriot, haiducul Vasile i-a ajutat să scape în Moldova și pe unii dintre românii care se alăturaseră Răscoalei lui Horea, și care erau urmăriți de trupele imperiale. Există aici un episod care merită relatat.

Scriitorul Ilie Șandru a aflat de la țăranii din satul Bilbor (care fusese sat modovenesc, dar odată cu schimbarea graniței făcută de împărăteasa Maria Tereza, fusese înglobat Ardealului) cum l-a pedepsit Vasile cel Mare pe preotul Mănăilă Tăslăoanu pentru că acesta trecuse la uniația greco-catolică trădând astfel credința ortodoxă. Vasile l-a prins pe preotul „uniat”, l-a legat de cal ca pe un sac, după care l-a dus în adâncul pădurii. Acolo, Vasile l-a despuiat de toate hainele pe preot și l-a legat de un brad lăsându-l astfel să se chinuie de frig și de foame câteva zile și nopți. Preotul respectiv a fost unul dintre strămoșii lui Octav Codru Tăslăoanu, scriitor, om politic și luptător pentru Unire, născut în acest sat.

O menționare foarte interesantă a lui Vasile cel Mare vine din lucrarea lui J. Kaufmann, intitulată Cronica comunităților israelite din Județul Neamț, unde se menționează că haiducul era de meserie tâmplar și că astfel ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn din oraș. Însă mai târziu, după ce a luat calea codrilor, Vasile cel Mare a devenit spaima evreilor îmbogățiți din camătă și speculă. De altfel, într-un cântec popular cules de prin Muntele Grințieș spune că:

„Toată vara la Grințieș
Și iarna stoler la Ieși”

Mihail Sadoveanu a mai amintit în scrierile sale și pe alți haiduci, precum Ion Pietraru, Ion Florea, Ilie și Cozma Răcoare, Ștefan și Andrei Rusu, dar marele literat a zăbovit cel mai mult asupra figurii de legendă a lui Vasile cel Mare. În nuvela „Iarmaroacele Sfântului Ilie” figura lui Vasile revine atotputernică și definitorie asupra caracterului acestuia. Aici haiducul „se lăsa din munți, prin pădurile noastre și ieșea la drumul împărătesc tocmai în vremea iarmarocului istuia. Și ieșea în calea boierilor”.

Și povestirea „Vameșii de drumul mare” ne prezintă un portret asemănător. Nu se temea deloc de influența și rangul acestora, astfel încât se apucă să-l jefuiască pe un boier mare, rudă chiar cu domnitorul țării. Dialogul dintre haiduc și boier este epic: „Iaca, măi Vasile răclița asta…De ticăloșiile astea n-ai să ajungi tu bine, măi băiete, zise boierul. Răspunsul haiducului fiind : „Apăi, cucoane, eu voinicind am să mor”.

Singur contra unei șatre de țigani

Tot în revista Șezătoarea din anul 1889 este relatată probabil cea mai impresionant faptă a haiducului justițiar, întâmplare reală care demonstrează cum nu se poate mai evident curajul, tăria, istețimea și dorința de a face dreptate a acestui personaj de legendă. De fapt, a fost a doua ispravă de acest fel, în prima dintre ele, haiducul reușind să-i alunge pe țiganii lăieți aciuiți lângă satul Pârâul Pântei de lângă Borca, țigani care se ocupau cu jafuri și înșelătorii care-i exasperaseră pe săteni. Însă întâmplarea din Poiana Largului merită relatată cuvânt cu cuvânt:

Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce și-avea sălașul pe Muntele Grințieșului, dar care hălăduia în munții de-a lungul graniței cu Ardealul, de la Dorna până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni și de multe ori bieții sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor și avariției egumenilor. Într-o primăvară, spre sfârșit, așa cam prin mai, în prundul de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de țigani. Erau fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul și copii lor erau trimiși la cerșit prin sate. Ar fi fost de folos țiganii pentru săteni, să le repare uneltele sau să le facă altele noi, dar aceștia nu se mulțumeau cu ce câștigau cinstit, ci s-au apucat și de furat. La început au dispărut orătănii mici de prin curți: găini, rațe, gâște, apoi și câte un cârlan din zăvoaie și la urmă chiar și vitele de pe islazuri. Oamenii au încercat să-i alunge, dar țiganii erau mai mulți și se țineau ciotcă. Sătenii au afla că prin Munții Stânișoarei se aținea Vasile cel Mare, haiducul ce nu de puține ori ajutase pe sărmani.

Un cioban l-a găsit pe haiduc și i-a spus de necazul lor. A doua zi, haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos și cu palmele goale s-a îndreptat spre corturile țiganilor. A întrebat de cel mai iscusit fierar, și pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor cu zimți: „Ia-l și mai capeți! Fă-mi un baltag și o ghioagă grea, așa ca pentru două mâini și așa ca pentru un bărbat ca mine”. Țiganul se apucă de lucru și a doua zi sculele erau gata. Vasile cel Mare luă imediat ghioaga și porni să izbească și să dărâme corturile și căruțele. Se făcuse o vânzoleală și un vacarm cumplit. Văzând că se adună țiganii, haiducul o luă la fugă spre dealul Petru-Vodă. Era iute de picior și repede-i lăsă în urmă, iar țiganii se întinseseră într-un șir lung, căci unii fugeau mai tare, alții mai încet. Când văzu că s-au răsfirat îndeajuns pentru planul său, haiducul se întoarse cu ghioaga asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în așa fel încât să nu se mai ridice repede. Și astfel, nu în mult timp umplu poteca ce șerpuia pe lângă pârâul Largu cu țigani bătuți care urlau de furie și gemeau de durere. Vasile cel Mare ajunse la locul unde își legase din vreme calul, se urcă pe el și se întoarce către țigani:

Să vă strângeți căruțele și bordeiele și până dimineață să nu mai găsesc picior de țigan pe aceste locuri, căci de nu o să vin cu toată banda și nu o să vă fie bine. Țiganii au înțeles că nu e de șagă cu haiducii și au părăsit ținutul și s-au îndreptat către Târgu Neamț. Așa au scăpat sătenii de țigani și numele lui Vasile cel Mare fu și mai des auzit pe buzele muntenilor care știau că au o nădejde în îndrăzneala haiducilor și ascuzișul codrilor pe care nicio poteră nu-i putea răpune”.

Cei trei corbi și prezicerea propriului sfârșit

Nu se cunoaște foarte clar originea sa, însă într-o povestire populară se spunea că Vasile cel Mare era fiul unui boier nemțean pe nume Stroiescu, putred de bogat, dar care de bogat ce era „nu-și mai simțea inima”. A fost deci, părăsit de nevastă care a plecat în lume, iar feciorul a crescut cu slugile, căci tatăl nu l-a trimis la școală, „fiindcă nu avea nevoie de cineva care să-i numere banii”. S-a însurat cu o precupeață, dar și aceasta iubea doar averea și avea pe altul drag. Vasile și-a dat seama că era singur: un tată spurcat, o mamă pribeagă și o femeie blestemată. Așa a ales de copil să plece în codri să-și plângă acolo nenorocul. Însă la Grindul Mare, la Țincușa, a găsit 18 bărbați care stăteau roată fără masă și fără merinde. Vasile, care ajunsese un tânăr de o talie și o forță incredibilă, a luat o ditamai piatră de moară și a pus-o în mijlocul lor. Să aibă măcat masă, dacă nu aveau merinde. Oamenii l-au ales pe loc căpitan de ceată și cu toții au început a haiduci prin munți. Sub conducerea lui, au curățat codrii de tâlhari și i-au pedepsit pe ciocoii întâlniți. Vreme de 23 de ani au trăit în codri, la bătrânețe, Vasile s-a făcut pustinic, iar în urma lui rămăsese doar masa uriașă din piatră.

Tradițiile populare ne spun că, aflându-se la Crucea cu tovarășii săi, Ștefan și Andrei Rusu, Vasile cel Mare a văzut trei corbi și a prezis că va muri curând. Așa a fost să fie. Fala și bucuria Moldovei a fost surprins dormind în codru și ucis în somn. Știindu-se că suma de bani pusă pe capul lui era una mare, un „prost” l-a omorât, i-a tăiat apoi capul și l-a dus la stăpânire. Cine era acel „prost”, cum îl numesc tradițiile populare, nu vom ști niciodată, căci oamenii s-au răzbunat pe nemernicia lui, alegând să-i uite numele și neamul. S-au găsit ulterior urme ale șederii lui Vasile lângă Tarnița, unde o femeie a descoperit din întâmplare bodeiul haiducului unde a dat peste două odoare prețioase. Până relativ curând, erau bătrâni care-i știau și bordeiul din Munții Grințieșului, dar pădurile crescute azi pe acele locuri au înghițit orice urmă.

Oamenii locului l-au iubit atât de mult încât au păstrat din generație în generație cântecul său, iar în comuna Grințieș, Județul Neamț, de astăzi, mai sunt bătrâni care-i știu melodia, și azi este cântat la sărăbători și serbări școlare:

Grințieș, munte frumos,
Ian scoboară-te mai jos,
Să mă sui în vârful tău,
Să mă uit în satul meu.
Grințieș, munte rotat
Nouă veri mi te-am vărat
Și nimic nu ți-am stricat,
Num-o creangă ți-am ciuntat
Și aceasta de fag uscat,
Armele de-am aninat;
Dar la locul din cărare
Zace Vasile cel Mare
Căpitanul cel mai mare
Nu știu, zace sau ce face,
Că lui gura nu-i mai tace:
-Beți voinici și ospătați,
Că de azi, mâine, colea,
Căpitan nu-ți mai avea.
Și-ți avea un ticălos
De vă va băga la gros!
Și haiducii-așa cânta
Când Vasile haiducea:
-Frunză verde de cicoare.
Cât îi lumea de sub soare
Nu-i ca Vasile cel Mare!
Toată vara pe Grințieș
Și iarna stoler la Ieși.
Da’ Vasile așa zicea
Potera când îl ducea:
Grințieș, munte frumos,
De azi, rămâi sănătos,
Că mă duc la vale-n jos!
N-o fi astăzi, n-o fi mâine,
Când oi mai veni la tine!
N-o fi mâine, nici al’dată
Când te-oi mai vedea odată?

Bibliografie:

D. Dieaconu – Tâlhăria și Haiducia la Români, Editura Universitaria 2014
A. Russo – Opere Complete Ed. Cugetarea Georgescu Delafrass, București, 1942, pp.192-193.
J. Kaufmann – Cronica comunităților israelite din Neamț, Editura Record, Piatra Neamț, 2009
M. Sadoveanu – Hanul Ancuței, Vameșii de Drumul Mare
O. Păun și S. Anghelescu – Legende Populare Românești, Editura Albatros, 1985

Nicu Pârlog

360 °

„Miorița” – Evanghelia geto-dacilor
Suceava – 1429 – Credința boierilor moldoveni
Legenda lui Neag haiducul & a comorilor haiduceşti…

Written by p⊕vestea

Vacanțe la sfârșit de săptămână.

Website: http://povestea-locurilor.ro