Mărturisire de ♰ CRĂCIUN ♰

O poveste din ♰ mitologia rumânească ♰
[ ICXCNIKA ]

Mărturisire de ♰ CRĂCIUN ♰

♰ Mitologia românească ♰

Friedrich Hayek, filozof austriac:
Rumânii sunt poporul din Europa
care s-a născut creştin
.” ♰ Crăciun Fericit ♰

Pentru cei care îşi folosesc zilele libere (vorba vine: libere; sunteţi mai aglomeraţi ca în zilele de lucru, ieşiţi din vacanţă extenuaţi, aţi avea nevoie de un concediu de odihnă), pentru cei care, totuşi, îşi mai găsesc puţin timp de citit, le oferim o poveste frumoasă.

Recunoaştem însă că o facem cu un scop. Noi aici publicăm foarte multă mitologie. Asta le-ar putea crea unora impresia că facem parte din ceata inconştienţilor care vor înlocuirea creştinismului cu religia dacă (ei necunoscând religia creştină decât cu totul superficial, iar pe cea dacă nici atât). Dacii au fost între primele popoare care au primit, cu entuziasm, nu forţaţi, creştinismul. Când spunem că poporul român s-a născut creştin nu facem o metaforă ci exprimăm un adevăr istoric. Leagănul în care s-a născut poporul român a fost întâlnirea dintre creştinii romani şi creştinii daci, clipa sublimă care i-a transformat din adversari pe moarte în fraţi pe viaţă.

♰ ZEUS
& Hermes ♰

Noi suntem creştini, mâine seară sărbătorim cea mai mare minune petrecută în Cosmos, Naşterea Domnului, Întruparea lui Dumnezeu. Noi îi evocăm pe zei tocmai pentru a dovedi că nu ne temem de ei. Ei au făcut parte din credinţa strămoşilor noştri şi noi evocăm cu voluptate acea vârstă a devenirii noastre. Şi ne slujim de mitologie tocmai pentru a o depune ca mărturie în favoarea creştinismului. Expunerea ce urmează demonstrează peremptoriu cum o credinţă păgână poate dovedi autenticitatea cărţilor Noului Testament.

***

În Frigia, în nişte ţinuturi mlăştinoase, pline de stufării şi raţe sălbatice, a poposit odată însuşi Zeus cu fiul său Hermes. De ce tocmai cu Hermes? Ar fi o întrebare fără răspuns dacă n’am şti că frigienii erau traci şi că despre regii tracilor Herodot spunea că „cinstesc dintre zei pe Hermes şi jură pe el, susţinând că se trag din acesta.”

Ca Dumnezeu cu Sfântul Petru în colindele româneşti, ei au luat înfăţişarea unor drumeţi sărmani, flămânzi şi frânţi de oboseală. Cerând găzduire, au fost rând pe rând respinşi de toţi. Numai „La marginea satului/ În casa săracului” au fost primiţi cu inima largă. Aici, într’o cocioabă de lemn acoperită cu stuf, îşi duceau cu greu bătrâneţele Filemon şi Baucis.

De-abia mai trăgându-şi zilele, ei parcă prind puteri tinereşti numai pentru a-i face pe oaspeţii ce i-au cinstit trecându-le pragul să se simtă cât mai bine. Filemon a început de îndată să strângă vreascuri prin curte, în timp ce Baucis, aplecată deasupra focului, găteşte ce a găsit mai bun prin cămara aproape goală, după ce a frecat din răsputeri cu un ştergar aspru de cânepă ceaunul de aramă până l-a făcut lună. Lasă apoi mâncarea sfârâind pe foc şi aleargă într’un ungher unde-şi ţine aşternuturile curate, faţa de masă pentru sărbătorile mari şi albiturile de înmormântare. Într’o clipită, priciul înţepenit pe patru pociumbi de salcie bătuţi în pământ arată ca de nuntă. Apoi iar fuga la sobă, unde ceva se arde, şi, în sfârşit, totul e gata, iar oaspeţii sunt poftiţi, şi cât mai ceremonios, şi drăgăstos-familiar, să ia loc la masă.

Faţa lui Baucis e numai lumină, anii parcă s’au dat cu multe decenii îndărăt, ochii ei calzi îi redau înfăţişarea de tânără nevastă mereu recapitulând dacă n’a uitat ceva ce ar ştirbi frumuseţea unei asemenea sărbători. Când însă, cu mânecile suflecate, roşie de dogoarea focului, roşie şi de emoţie, dă să pună ceaunul în mijlocul mesei, tot sângele îi năvăleşte în obraji. S’a făcut de ruşine: masa, şchioapă de un picior, s’a înclinat într’o parte, gata să verse ceaunul pe faţa albă ca neaua, ba, poate, Doamne fereşte!, şi pe hainele oaspeţilor.

Şi Baucis, şi Filemon nu mai ştiu cum să-şi ceară iertare pentru un asemenea pocinog. Caută disperaţi, ca în pragul unei mari nenorociri, obiectul salvator. Îl identifică într’un ciob de oală spartă aruncat lângă un gard. Cu el sub piciorul beteag, masa îşi recapătă demnitatea şi adoptă un aer festiv.

Cu asemenea amănunte, Ovidiu, care în Metamorfozele sale narează legenda, transformă un clişeu – gospodarii înstăriţi dar egoişti şi nepăsători pedepsiţi, iar săracii ospitalieri răsplătiţi zeieşte – într-un episod gâlgâind de viaţă. Detaliile sunt cu atâta elocvenţă aduse în prim-plan încât un regizor de film n-ar mai avea nimic de adăugat la acest superb „scenariu”. În interpretarea lui Ovidiu, povestea a înduioşat generaţii după generaţii, douăzeci de secole. Goethe, aflat în faţa unui text genial, l-a decupat şi l-a transpus în Faust.

Naraţiunea continuă în aceeaşi notă, neslăbind nici un moment. Sunt enumerate bucatele, nu cine ştie ce, fructe de ţară, dar, dăruite cu atâta inimă, ele încarcă masa mai îmbelşugat decât un ospăţ împărătesc. Şi totuşi, bătrânii, bucuroşi de bucuria oaspeţilor, încearcă sentimentul că parcă nu au pus tot ce au pe masă. Când se chinuiau mai avan să identifice acel bun ce încă n’a fost dăruit, asta echivalând cu dosirea sa vinovată, tocmai aud o larmă agresivă răscolindu-le ocolul. Era gălăgioasa lor gâscă, singurul animal ce le mai însufleţea gospodăria, făcând, în mic, cu casa lor ceea ce suratele ei făceau cu Capitoliul de la Roma, păzind-o de răufăcători, care însă aici nu călcau neavând ce căuta. Bătrânul Filemon se şi repezi s’o sacrifice pentru ospătarea cum se cade a musafirilor. Ovidiu nu omite nici recipientele în care bucatele sunt servite. Acestea, coşuleţe de nuiele subţiri în care luminează faguri grei de miere, ulcele de lut, căuce de fag smălţuite cu ceară, creează culoarea locală ce, la o asemenea distanţă şi după atâta timp de despărţire, face viaţa acestor oameni leit cu a neamurilor lor din Carpaţi.

Zeii, dezvăluindu-şi în cele din urmă identitatea, îi recompensează pe admirabilii bătrâni după merit. Întrebaţi ce şi-ar dori mai mult, ei răspund, după o chibzuinţă profundă, că fericirea lor ar fi să rămână împreună în moarte, aşa cum au fost şi în viaţă. Trupurile lor, la soroc, au fost preschimbate în doi copaci care, cu coroanele unite într’una singură, se zice, spune Ovidiu, că şi azi mai îngână nemuritoarea poveste a lui Filemon şi Baucis.

Toţi frigienii şi toţi vecinii lor o cunoşteau şi o credeau reală. Mai spre răsărit de frigieni trăiau licaonii. Când Pavel şi Barnaba au vindecat un olog într’o cetate a lor, aceştia n’au mai avut nici urmă de îndoială şi au început să strige: „Zeii, asemănându-se oamenilor, au coborât la noi. Şi numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel Hermes…” (Fapte 14, 11-12).

Dar de ce licaonii credeau că tocmai Zeus şi Hermes au coborât între ei? Avem aici un exemplu grăitor care ne evidenţiază foloasele privirii comparative a diverselor discipline. Subiectul mitologic vine să depună mărturie pentru autenticitatea cărţilor neo-testamentare. Faptul că localnicii cred că între ei au coborât tocmai acei zei care mai umblaseră pe aici pledează peremptoriu pentru veridicitatea relatării, cele spuse de Luca nefiind fabulaţii ci înregistrarea cu exactitate de reporter a unei scene aşa cum ea s-a chiar petrecut în realitate.

Cu siguranţă, apostolii se înţelegeau cu aceşti oameni în limba greacă, după Alexandru cel Mare limba întregului Orient elenistic. Dar când oamenii, tulburaţi, au început să se manifeste sub impulsul emoţiilor, strigau (Luca zice: „au ridicat glasul lor”) nu în limba oficială ci în graiul lor de acasă, adică, aşa cum precizează Luca: „în limba licaonă”.

Nu ştim, din nefericire, cum suna această limbă „licaonă” , pentru că, dacă am cunoaşte-o, multe enigme s-ar dezlega, unele privitoare chiar la etnogeneza rumânilor. Pentru că, asemenea dacilor, licaonii erau „lupeşti”, de-ai lupilor, „lykos” în greacă însemnând lup. Că licaonii din Asia Mică aveau o legătură cu tracii o sugerează nu numai numele, identic ca înţeles cu al dacilor, nu numai vecinătatea lor cu frigienii şi cu atâtea alte seminţii tracice, ci şi faptul că licaoni existau şi într’o zonă tracică a Peninsulei Balcanice, în bucolicul ţinut al Arcadiei.

Tracii populau masiv nu numai Peninsula Balcanică şi Asia Mică, ci şi insulele dintre ele: Samotrace, Naxos, Lemnos, Cos, Lesbos. Când Latona, venind din Dacia hiperboreică, în chinurile facerii, nu era primită nicăieri, a fost găzduită în mica insulă Delos, pustie şi anonimă, în vecinătatea însă a insulelor tracice, dintre care cea mai apropiată era Naxos, într’un mediu familar aşadar. Jumătatea nordică a Mării Egee se numea Marea Thracicum.

Bosforul era şi el Tracic, după cum peninsula Gallipoli era cunoscută sub numele de Chersonesul Tracic. Când Constantin cel Mare şi-a ales un loc pentru a funda Noua Romă, el s’a oprit la neînsemnatul târg Bizantion nu numai din raţiuni geo-strategice şi nici doar pentru farmecul întradevăr inegalabil al ţinutului, ci, hotărâtor, pentru că, trac romanizat cum era, abia aici, în Tracia, el era cu adevărat acasă. Miron Scorobete

360 ° Pelerinaj în HUNEDOARA

Written by p⊕vestea

Vacanțe la sfârșit de săptămână.

Website: http://povestea-locurilor.ro