Riturile de trecere ale Momârlanilor

♰ progadia satului ♰

♰ Foto: cruci mai vechi și mai noi în grădina casei la umbra nucului, satul Jieț ♰ Luând într-o zi la pas uliţa satului Jieț de la Jura, intrarea în sat şi până la casa bătrânească unde m-am născut, am făcut o constatare cutremurătoare. Din locuitorii satului din perioada când eram eu copil de 6-7 ani, aproape că nu mai trăieşte nimeni. A dispărut un sat întreg cu locuitorii lui de atunci. Toţi şi-au dat întâlnire pentru judecata de apoi în progadia (cimitirul) satului sau în ogrăzile unde sunt îngropați având drept călăuză pe parohul satului Jura Păun Marcu, aşteptând cu toții cea de a doua venire a Mântuitorului la înfricoşata judecată. Când am ajuns în dreptul cimitirului, involuntar am oprit, am luat o poziție caracteristică păstrării unui moment de reculegere şi pe ecranul minţii mele au început să apară chipuri mai de mult sau mai recent dispărute ale momârlanilor din sat. Am adăugat în tăcere: „Fie-le țărâna uşoară”. Atât am putut face pentru ei, urmând a reaminti, în rândurile ce urmează, trăirile lor în momentele cruciale ale vieţii, în ritul de despărțire: ÎNMORMÂNTAREA. Astăzi despre riturile de trecere din Ținutul Momârlanilor, Trasul Harăngului & Copârșeul.

TRASUL HARĂNGULUI

Clopotul face parte din categoria celor mai vechi instrumente sonore. Mărimea clopotelor variază de la mici clopoţei și zurgălăi, până la clopotul cel mare din turla bisericii. Alin Daniel Piroşca ne aminteşte faptul că descoperirea clopotului a fost întâmplătoare atunci când omul a reuşit, cu ajutorul focului să facă argila mai durabilă pentru obiecte de uz cotidian şi când a lovit, probabil un vas a reverberat”.

Clopotul metalic a apărut cu certitudine în perioada bronzului. Cel mai vechi clopot cunoscut în lume este din bronz şi „are circa 8 cm înălţime şi a fost descoperit în China cu aproximativ 3.500 de ani î. Hr., în timpul Dinastiei Yin”. Cel mai mare clopot turnat vreodată este clopotul din curtea Kremlinului. Turnarea lui a început în anul 1599 în vremea domniei lui Boris Godunov. Imediat după turnare, când încă nu se răcise metalul, un incendiu a prăbuşit o schelă de lemn aprinsă peste clopotul care cântărea 34 de tone. Muncitorii în graba lor de a stinge incendiul, au turnat apă, clopotul a crăpat, detaşându-se o bucată, aşa cam la vreo 11 tone. Din acest motiv clopotul nu a sunat niciodată rămânând la sol, unde şi în zilele noastre poate fi admirat de către turiştii care vizitează Kremlinul.

Locuitorii satelor ştiu după primul dangăt al clopotului cam ce persoană a murit, din ce categorie. Trasul clopotului pentru mort, în unele sate din Ținutul Momârlanilor se face de două ori pe zi, dimineața și seara, pe toată durata celor trei zile de la deces şi până în ziua îngropării. Aşa se petrec lucrurile în satele Jeț, Popi, Maleia etc. În alte sate, printre care se numără şi satul Cimpa, clopotul se trage şi la amiază, deci de trei ori pe zi. Clopotul se trage prelung în trei reprize cu două pauze anunţând comunităţii că o persoană o părăseşte. Sunetul clopotului atunci când „trage a mort” este parcă mai duios, mai nostalgic, transmite fiori pe şira spinării, aşa cum spun momârlanii. În fiecare turlă a bisericilor există de obicei două clopote: clopotul mare și clopotul mic, fiind bineînțeles diferite prin mărimea lor. În cazul decesului copiilor se trage doar clopotul mic iar în cazul decesului unei persoane adulte se trag ambele clopote. Pentru persoanele respectabile, venerabile din sat, clopotele se trag mai mult, mai lung.

Într-una din zilele lunii septembrie 2011 mă aflam în satul meu natal Jieţ. În momentul când am întâlnit-o pe mătuşa Mărie pe ulița satului, înspre seară au început să tragă clopotele de la biserică a mort. – Auzi! Trag harăngurile la biserică a mort. O murit cineva. Am mai schimbat câteva vorbe, după care îşi continuă ideea. O murit cineva însemnat că trag amândouă harăngurile şi trag mult. Într-adevăr, murise o persoană în jurul vârstei de 90 de ani, respectată în sat. Preotul Nicolae Negoi din parohia Cimpa mi-a relatat un lucru pe care îl consider demn de consemnat. Pe clopotul vechi al unei tot atât de vechi biserici scrie:

DEUM LAUDO (pe Dumnezeu îl laud)
VIVOS HOMINE VOCO (pe cei vii îi chem)
MORIUOS PLLANGO (pe cei morți îi plâng)
ET FULGURA FRANGO (fulgerele le împrăştii)

COPÂRŞEUL

Dacă acesta nu poate fi confecţionat în ziua decesului, mai ales atunci când acesta survenea mai înspre seară, atunci era confecţionat până a doua zi. Copârşeul, denumirea cea mai frecvent întâlnită la sate pe lângă cea de sicriu sau coşciug, era confectionat de un meseriaş tâmplar din sat, care confecționa de obicei şi crucea din lemn. Acesta primea de pomană la 6 săptămâni mănuşile din lână ale decedatului. Rațiunea de a primi aceste mănuşi şi nu altceva, era aceea că meseriaşul lucrează iarna în frig în baraca lui numită atelier.

În satul tradițional sicriul este format întocmai cum este evocat în toate cântecele populare:

“Strânge omul ca furnica
Moare şi nu ia nimica
Patru scânduri prinse-n cui
Asta-i toat-averea lui”.

Până înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, copârşeul avea aspectul unei lăzi confecționată din 4 foastăne late (dulapi) din lemn încheiate sub formă de paralelipiped, având partea de jos puțin mai lată în comparație cu cea de sus. Odată adus copârşeul acasă, în el se punea ca aşternut lână, dat fiind faptul că era vorba de sate în care ocupația de căpătâi era oieritul, un cearceaf, iar la cei mai înstăriți câte un covoraş de lână ţesut, o pătură sau o pătureică, pernă umplută tot cu lână scărmănată. Este poate ultimul moment când se mai poate face diferența pământeană între bogat şi sărac.

Mortul era mutat de pe lavița unde a fost aşezat după deces în copârşeu. De astă dată era prezent şi preotul care făcea o slujbă de dezlegare și iertarea păcatelor răposatului. Când copârşeul era confecționat imediat după deces, atunci răposatul era așezat direct în el fără să mai fie necesară mutarea lui de pe laviță. Bocitoarele și fluieraşii îşi exprimau jalea prin cuvinte şi zicături triste din fluier, încă din acest moment.

♰ strigoierea ♰

În copârșeu se punea un pumn de boabe de mac, pentru ca dispărutul să nu strigoieze, sufletul fiindu-i ocupat cu numărarea acestor bobițe de mac şi aşa treceau cele şase săptămâni de după deces, perioadă în care după credinţa populară putea avea loc strigoierea. În credinţa populară, în aceste şase săptămâni, sufletul răposatului mai avea şi o altă ocupație, aceea de a călători prin toate locurile pe care le-a vizitat în cursul vieții, viaţă pe care o va revedea ca într-o oglindă, cu faptele bune şi cu faptele rele. Această presupusă călătorie era mai uşor de făcut în acele vremuri comparativ cu zilele noastre, căci momârlanii călătoreau puțin, dar era mai anevoioasă, trebuiau străbătuți munţi, stânci, dealuri și văi, locuri pe unde aceştia şi-au păzit o viaţă animalele.

♰ „paşii veşniciei” ♰

În copârșeu se mai puneau bucăți de spini, ca apărători împotriva duhurilor rele, foarfeca folosită la tunsul părului şi la potrivirea mustății , piaptănul iar la cei înstăriți briciul şi pămătuful folosite la bărbierit, ceva bani în monede, aşa ca să fie de drum. Dan Oltean se raliază părerii că „acest obicei îl datorăm romanilor, ei l-au adus în Dacia. În cadrul riturilor funerare, monedele vor fi aşezate în mormintele aparținând dacilor din secolul 2 d.Hr. când credințele romane de răscumpărare vor pătrunde în Dacia”.

Nu lipsea nici floiera pentru cei ce ştiau să cânte în ea. Mortul se aşează cu coşciugul pe direcția Est-Vest cu picioarele înainte pentru ca atunci când este scos din casă „să se îndrepte încotro îi este drumul și să nu afle cale de întoarcere. În credinţa populară, omul se naşte cu capul înainte, fiind nerăbdător să vadă lumea iar la înmormântare lucrurile se prezintă invers, se duce cu picioarele înainte, urmându-şi „paşii veşniciei”. Dumitru Gălățan

Rituri de trecere la 360 °

De la botez la înțărcare,
cu paşi mici, dar siguri,
spre copilăria la ţară…
„morminți de ogradă”

🇷🇴 reBranding ROMANIA 🇷🇴 Un proiect CSR B2B Strategy ™