Copilăria la ţară în vremurile satului momârlanesc de altădată

Amintiri din 🐑
👶 copilărie 🧒

De la botez la înțărcare,
cu paşi mici, dar siguri,
spre copilăria la ţară…

De la botez înainte, viața mamei și a copilului îşi urmează cursul normal în parfumul mediului de la ţară. Mama şi-a luat treptat locul în marele angrenaj al familiei multiple din satul traditional. Nu rareori o vedeai cu copilul în brațe, înfăşat, ducând mâncare la cosaşi, ori cu grebla sau cu sapa în mână pe lângă holde și haturi, așternând câte o haină pe care întindea copilul, punându-i la cap câte o creangă cu frunze dese, ruptă dintr-un pom pentru a-i face umbră.

Uneori micuțul începea să gângurească privind frunzele care se mişcau haotic în adierea vântului. Din când în când, mama se mai ducea la el să vadă ce mai face, să-l alăpteze, sau să-i schimbe scutecele. Alteori, mama cu copilul în brațe putea fi întâlnită pe cărările de munte urcând fie la stâna oilor, fie la stâna vacilor cu ceva treburi. Cel mai ades urca agale călare pe cal, cu copilul înfășat în brațe. Acesta legănat de mersul calului, mai trăgea şi un somnuleț până la destinație desfătându-i nările cu aerul proaspăt, ozonat, al muntelui.

Zilele trec, copilul se dezvoltă, priveşte lumea din şezut, ridicându-se apoi împleticit pe propriile picioare după ce a abandonat cu succes mersul târâş. Când a mai prins putere şi umblă, dacă-și leagănă leagănul gol se spune că mama îi va mai aduce un frățior. Acelaşi lucru se va întâmpla şi atunci când stând în patru ,,labe” priveşte printre picioare în spate. Sunt credințe vechi păstrate şi azi, doar că acum copilul nu mai are ce legăna, are pătut adevărat, cărucior, pe lângă care au apărut şi o mulțime de jucării care bineînțeles lipseau sau erau foarte puține în lumea satului de altădată. În primele săptămâni de viață, deşi nu pare, contactele dintre mamă şi fiu în timpul cântecelor de leagăn, al ăptatului, al igienei, al schimbatului scutecelor, al conversaţiilor ce par doar unilaterale pot avea o importantă hotărâtoare în dezvoltarea copilului, mai ales în dezvoltarea psihică.

Vorbitul și umblatul.

Copiii încep să vorbească aproximativ în jurul vârstei de un an, fiecare după ,,isteţimea” lui. Fetițele vorbesc mai repede, uneori spun primele cuvinte chiar de la 9 luni în timp ce băieții abia pe la un an. Exista credința că un copil nu are voie să se privească în oglindă până & nu vorbeşte, pentru a putea dialoga cu cel pe care îl vede, adică, cu el însuşi”. Dacă nu poate vorbi şi să dialogheze va 1 rămâne mut.

Umblatul sau pornitul a merge cum este cunoscut acest lucru se petrece tot cam în jurul vârstei de un an, un an și două luni, în funcție de vigoarea fiecărui copil. Cei mai grăsuţi, mai dolofani pornesc mai greu. La ţară, totuşi domina credința că un copil sănătos trebuie să fie neapărat şi dolofan. Și la capitolul mers fetițele stau mai bine. Ele pornesc a merge mai repede decât băieții.

Copilăria este o etapă fericită a vieţii omului, cu farmecul ei, cu aspiraţiile şi împlinirile ei. Nou născutul, față de puii de animale este total neputincios, el nu poate fugi în galop ca mânzul la doar câteva ore de la naştere, nu-şi poate lua zborul la doar câteva săptămâni din ,,cuibul său” precum puit păsărilor. Acumulările copilului sunt lente dar sigure, în funcție de influențele mediului, a condițiilor de viață. Copilul are în el o bunătate nativă care, din păcate uneori este alterată datorită mediului, datorită educației sau mai bine spus a lipsei de educație, a greutăților vieţii. Initial, toți copiii pleacă de la aceeaşi puritate de care ar trebui să se țină mai mult cont în creşterea şi educarea copiilor.

Domnul nostru Iisus Hristos vrând să-i învețe pe oameni să fie blânzi şi răbdători a plecat cu învăţătura sa tocmai de la puritatea sufletului pruncilor nevinovați: Cine nu se întoarce şi să fie ca un prunc, nu va intra în Împărăţia Cerului. Pruncul nu ţine mânire, nici scârbă nu are in sine să gândească rău cuiva. Pizmă și zavistie n-are. Așa vrea Domnul să fie credincioşii săi: răbdători, blânzi, nemânioși și rău pentru nimeni să nu facă.

Înțărcatul.

În satul tradițional, copiii erau alimentați la sânul mamei de către aceasta până în jurul vârstei de un an. Țăranii au înțeles cu de la ei putere, fără ore de educație sanitară că laptele matern este cel mai bun aliment pentru creşterea şi dezvoltarea trainică a copilului. Cu toate acestea alimentația diversificată se introducea destul de devreme. Am văzut copii care la vârsta de 6-7 luni mâncau sarmale cot la cot cu mama, fără a li se întâmpla nimic. Destul de devreme, când copilul stătea în funduleţ şi privea la cei ce mănâncă, i se dădea să guste din toate cele pe care le mâncau adulții, altfel ,,i s-ar face poftă („i s-ar da la ele”) şi ar descreşte”.

Moian Anica ne relatează despre cazuri de alăptare în satul de altădată chiar şi până la vârsta de 2 ani. Femeile obosite, chiar istovite după o zi de muncă, pentru a-şi putea asigura liniştea şi somnul de peste noapte dormeau în pat cu copilul, lăsându-şi sânii descoperiți . Noaptea, când copilul se trezea își lua prin „autoservire” porția de lapte şi adormea mai departe fără a plânge. Bineînțeles că în cursul zilei nu mai era alăptat. Inţărcatul este un moment greu, un moment de cumpănă între mamă şi copil, moment la care participau afectiv toți membrii familiei.

Inţărcatul, după credinta populara, nu se facea niciodată într-o zi de post. Pentru a determina copilul să renunțe la sânul de care era deja dependent se foloseau fel de fel de trucuri aflate la îndemâna ţăranului. Se “mânjeau” sânii cu funingine pentru a nu mai fi atrăgători pentru copil şi a-i creea repulsie, se ungeau cu ardei iute. Alteori, femeile își aplicau pe sâni câte o pielicică urâtă cu miros greu, alte şi alte trucuri, pentru îndeplinirea misiunii. Cea mai drastică dar şi cea mai eficientă măsură era cea a separării celor doi împricinați pentru o perioadă de timp. Orice metodă s-ar fi folosit, erau vremuri grele în casă. Copilul plângea, se tânguia, la un an era destul de mare pentru a-i impresiona pe toți cei din casă cu lacrimile sale.

Preda Ilina din satul Dobrești îşi aminteşte că la înțărcarea unuia dintre copiii săi a plecat cu oile la o colibă subalpină din Curmătura Jiețului, la o depărtare cam de o oră și jumătate, două ore de mers pe jos. După două sau trei zile a apucat-o dorul de copil, parcă îl auzea tot timpul plângând, îl avea mereu în față. Într-una din seri, după ce a închis oile în staul le-a lăsat peste noapte în grija unui copil de 13 ani şi a coborât acasă pentru a-şi vedea odrasla în suferință. De cum a văzut-o, copilul a ,,tăbărât” pe ea pentru a suge. A fost certată de către toți ai casei, iar înspre ziuă s-a întors la oi la colibă. Nu a mai repetat experiența și după o perioadă de timp, copilul a uitat de vechea lui îndeletnicire şi lucrurile au intrat pe făgaşul normal.

În vremurile satului de altădată nu erau cunoscute suzetele pentru a păcăli copiii, în schimb se folosea o inlocuitoare originală. Intr-o batistă sau într-o cârpă curată din jolj se punea cam o linguriţă de zahăr tos, după care conținutul se lega cu un fir de ață. Se umezea în puţină apă şi se utiliza in loc de suzetă. Era un mijloc eficient când copilul plângea spre a-l amăgi, dar şi atunci când se înțărca. Această suzetă, în satul JIEȚ purta numele de „motoşină cu zahăr”. Prin motoşină, la ţară se înţelege o grămăjoară de zdrenţe.

Copilăria la ţară.

Copilăria la ţară își avea farmecul și parfumul ei. Încă de mici copiii erau învăţaţi şi deprinși cu munca. Copiii de 4-5 ani, în zilele călduroase de vară făceau aprovizionarea cu apă rece adusă cu ulciorul de lut ars de la țuturul izvorului, celor ce munceau, mai ales în timpul făcutului fânului. Tot ei îi însoțeau pe bătrâni la păşunatul vitelor pe câmp, fiind îndrumați de cei vârstnici ca mai târziu când mai adăugau ceva anişori să facă singuri acest lucru. În perioadele de răgaz, bătrânii cu care păzeau animalele le destăinuiau copiilor întâmplări din viața lor, le spuneau povești cu Harap Alb, Păcală, Zâna Zânelor, Gruia lui Novac, etc., trezindu-le interesul pentru literatura populară, accesibilă la sate.

Cu picioarele goale, desculţi, copiii fugeau printre ghimpi, pietre sau chiar mărăcini, dar își făceau datoria la păzitul animalelor. De când se topea zăpada de pe vârful Parângului, când îi dispărea căciula albă şi până toamna târziu, îmi amintesc, că nu mai puneam în picioare nici un fel de încălțăminte. Mi se ingroșa pielea de pe talpa picioarelor “se tăbăcea” de nu mai intrau în ea nici țepii şi nici măcar acele albinelor, care rătăcite prin iarbă erau strivite sub tălpile noastre.

larna tot copiii erau aceia care aduceau lemnele crapate bucăți de către adulți, în casă, unde le stivuiau sub sobele de tablă, în jurul acestora, pe unde se găsea loc. Tot ei erau aceia care întrețineau focul. Duceau apoi vitele din grajduri la adăpat prin zăpadă la iaz și le aduceau înapoi în grajd. In iernile cu zăpezi mari, tot ei, alături de bătrâni trebuiau să ,,calce” zăpada spre a face TORINI unde se dădea ſânul pentru hrană oilor iar în zilele cu soare, mai călduroase, cailor şi vacilor. Tot ei, copiii, mai aveau în ,,fişa postului” din cadrul familiei multiple o sarcină chiar plăcută pentru ei, adunatul ouălor din cobâlcul găinilor.

În mijlocul postului de Paşti, tot ei erau cei care le numărau. Cam asta era în mare viața copiilor din satul bătrânesc. Acum până şi la ţară viața copiilor s-a schimbat. În primul rând în fiecare gospodărie a scăzut numărul acestora. Curţile şi casele nu mai sunt pline de copii, ulițele nu mai vuiesc de zgomotul jocurilor şi a strigătelor vesele. Trăim într-o perioadă când îi auzi pe toţi părinții zicând: ,,lasă, eu am trăit destul de greu, măcar copiii mei să o ducă mai bine”. Nu e rău că i se acordă mai multă atenție, poate unicului copil, dar dacă aceasta nu este bine dirijată, copilul poate deveni un egoist, crezând că totul i se cuvine doar lui, nu mai are cu cine împărți nici măcar o coajă de pâine. Poate deveni chiar un izolat, nu mai are cu cine să-și împartă nici necazurile nici bucuriile.

Indulgența şi păsuirea față de greşelile lui îl va face să creadă că el totdeauna are dreptate, că lui i se cuvine totul, că nu are nimic de impărțit cu nimeni. Va apare o mentalitate care satului bătrânesc îi era străină.

Riturile de trecere în Ținutul
Momârlanilor, Nașterea, Editura
Măiastra, 2011, Dumitru Gălățan-JIEȚ.

Vezi mai mult: cositul fânului
şi „datul terenului în parte”.