Isus Christos și viața lui

Cărțile sfinte…

Când a venit Isus Christos pe pământ, toate popoarele așteptau cu încordare arătarea unui bărbat de seamă. Suetoniu zice: “Tot Orientul se ocupa cu o tradițiune vechie păstrată din strămoși, că în Iudeea se va ridica un bărbat care va întemeea un imperiu universal.” (Suet, în Vesp. Cap. IV) Tacit zice: ” Aproape toți Evreii au fost convinși că pe baza unei profeții ce se află în cărțile sfinte ale preoților lor, în timpul domniei lui Vespasian Orientul va câștiga putere nouă și că lumea va fi guvernată de un bărbat născut în Iudeea.” (Tacit, Hist. libr. V cap. 31). Iosephus, vorbind despre risipirea Ierusalimului zice: “Evreii au fost conduși la revoluțiune contra Romanilor, mai ales printr-o profeție, care le anunța că pe acele timpuri, se va scula dintre dânșii un bărbat, care va stăpâni lumea”. (Ioseph, de be lo Iudaico)

Noul testament

Testamentul nou ne arată urme despre această speranță lățită în istrail. Poporul din pustie întreba pe Ioan botezătorul, dacă el este Messia cel de mult așteptat, adică Christos, Unsul Domnului. Trecură cele 70 de săptămâni anuale ale lui Daniil, adică 490 de ani dela reînființarea templului Iudaic. Origene, numărând toate tradițiunile acestea ale Iudeilor, adaogă că “dintre Iudei mulți recunoscură pe Isus Christos ca pe eliberatorul națiunei cel promis prin profeți.” (Origen, contra Celsum).

Totalitatea poporului român

Așa dar, cerul prepara calea pe care avea să umble fiul omenesc. Națiunile separate de mult timp prin moravuri și instituțiuni, priveau una la cealaltă cu dușmănie neîmpăcată. Dar de odată încetează zgomotul armelor, popoarelor împăcate ori învinse se pierd în totalitatea poporului român. Deoparte, religiunea și moralitatea ajunseră în cea mai mare decadență; de altă parte, pe pământ începuse a se întinde tot mai mult doctrina despre unitatea lui Dumnezeu și nemurirea sufletului. În modul acesta, pentru doctrina cea nouă se deschid căile în toate direcțiunile. O limbă universală îi servește de mijloc spre a se întinde. Vastul imperiu roman se compune parte din popoare sălbatice, parte din popoare civilizate, dar toate sunt nefericite în gradul cel mai mare.

Ca fulgerul se lățește faima că mântuitorul lumei s’a născut în Iudeea. Nu s’a născut în purpură, ci în azilul mizeriei. El nu a adunat la leagănul său pe cei fericiți depe pământ, ci pe cei nefericiți. El predică sacrificiul și abnegațiunea de mărire, onoare și plăcere lumească. Cea mai sfântă și curată predilecțiune este pentru El a aduna în jurul său pe cei ce înoată în lacrămi, pe cei plini de rane și dureri, cu un cuvânt, pe toți cei ce sunt lepădați și părăsiți, de cari fuge omenirea. Din contră, El combate puterea, bogăția și fericirea, restoarnă toate principiile moralei, stabilește între oameni raporturi noui, introduce un nou drept al ginților, adică o credință publică. În modul acesta își înalță dumnezeirea, triumfează asupra religiunei Cezarilor.

Divinitatea lui Isus

Mântuitorul Isus a venit între oameni plin de dar și de adevăr, omenirea a cucerit’o prin puterea și blândețea cuvintelor. El a venit ca să fie cel mai nereficit între muritori, căci toate virtuțile le-a îndeplinit pentru cei săraci și suferinzi. Pentru ca să imprime doctrinele sale în inimile oamenilor și să le clarifice la cei săraci cu spiritul, El îi învață în parabole și pilde.

Dușmanii cei mai înverșunați nu au îndrăznit să atace divinitatea lui Isus, minunile Sale le recunoaște Celsus, Iulian, Volusian, iar Porfirius narează că și oracolii păgâni îl numesc bărbat celebru pentru pietatea sa. (Tertul. Apolog. 11)

Tiberiu voia să-l pună între zei. Lampiridius, ne spune că Adrian a comandat să-i facă biserică. ( Lamprid. în Alex. Sever. 4-12). Alexandru Sever îl adora între sfinți, așezându-l între Orpheu și Avram.

Plinus cel tânăr, se exprimă într-un mod foarte măgulitor despre inocența primilor creștini, cari au urmat preceptele lui Isus. Din gura lui se auzea numai iubire către Dumnezeu și aproapele. El avea caracter amabil, sincer și delicat, iar iubirea sa era nemărginită. Neîncetat îndemna pe oameni să se iubească unul pe altul. Pe când se afla în mâinile călăilor săi, striga:

– “Părinte, iartă-le că nu stiu ce fac”.

Când îngerul îi oferi paharul durerilor zise:
– “Părinte! lasă să treacă dela mine paharul acesta.
Dar dacă trebuie să-l beau, atunci fie voia Ta, iar nu a mea!”

Atunci îi scapă din gură cuvintele cari exprimă durerea cea mai adâncă:

– “Întristat este sufletul meu până la moarte!”

Și acum, dacă moralitatea cea mai curată, dacă o viață, care între luptele cele mai grele a trăit comatând deșertăciunea și superstițiunea care atunci predomneau lumea pentru ca să alinieze suferințele omenești, dacă aceste pot fi dovezi despre dumnezeire, atunci cine mai poate nega dumnezeirea lui Isus Christos?

Gazeta de Duminică
Anul III, No. 112 – 25 decembrie 1927