Nedeia din Poiana Muierii ✨ 1484 ✨

Sărbători ✨ străvechi ✨ românești din Valea JIULUI ✨

Prefață @ Profesor
Mihai Floarea ✏️

Foto preluată de la Dan Ioan Nistor, Măsuratul laptelui la stâna DÂLJENILOR DIN POIENILE TĂII. Fotografie originală de Cornelia Moșic  1939. Cunoscând încă de pe băncile facultății cartea lui Nicolae Densusianu Dacia preistorică, apoi luând cunoştinţă de lucrările lituaniencei stabilite în SUA Marija Gimbutas, mi-am pus legitimele întrebări: oare să nu fi avut limbă traco-geto-dacii, urmașii pelasgilor despre care scriu admirativ istorici demult consacrați că au fost aflați aici de triburile grecilor venite din zona septentrională și stabilite în Peninsula Balcanică?

Să fi fost, oare, muţi locuitorii abundent atestați totuşi arheologic din întreg arealul carpato-danubiano-pontic, numit „leagănul vechii Europe” (cf. Marija Gimbutas)? Să fi așteptat, oare, daco-geții să-și îmbogățească vocabularul abia de la cuceritorii / coloniştii romani abia pe la 100-106?

Să fie „falsuri“ tăblițele de la Tărtăria, cu o scriere mai veche cu un mileniu şi jumătate decât aceea din Sumer ori tăblițele din aur de la Sinaia, copiate în plumb, care anticipau tulburător cele descoperite arheologic despre Sarmizegetusa abia în secolul al XX-lea? Susțină aceste aberaţii cine n-a auzit (sau nu vrea să audă!) de Cucuteni-Tripolie, Turdaş-Vinća, Hamangia, Boian, Gumelniţa ş.a.m.d.! Continuând munca celor deja menționați, cercetători onești și inspirați precum Gabriel Gheorghe, Mihai Vinereanu, G. D. Iscru, Augustin Deac, Carme Jiménez Huertas etc. au arătat limpede adevărul istoric: nu se trage din latină, fiind cu mult mai veche decât ea, limba pe care au vorbit-o de milenii băştinaşii acestei părţi a lumii și – bineînțeles, perfecționând-o după legi interne, îmbogățind-o cu neologisme, când a fost cazul – o vorbesc necontenit locuitorii teritoriilor pe care le dețin parţial românii de astăzi!

Sărbători străvechi 💙💛❤
românești din Valea JIULUI

Citind acum paginile cărții de faţă despre tipul de străvechi sărbători româneşti mioritice, formulez aserţiunea că numele nedeie are origine geto-dacică, sau – întrebuințând termenul lingvistului Mihai Vinereanu (care însă nu atestă cuvântul în dicționarul său din 2008!) – este „protoindoeuropean“.

Îmi permit, de aceea, să reformulez prietenește referirea la originea nedeilor din capitolul I al cărţii: cuvîntul a cărui formă cunoștea şi varianta „nedee” a fost asimilat conceptului generic „sărbătoare” de către slavii ajunși abia prin secolul al VII-lea în contact cu locuitorii carpaților, slavi care l-au împrumutat de la români și l-au folosit și pentru „duminică“ sub forma „nedělja“, prin extensie acoperind ulterior și sensurile mai cuprinzătoare „petrecere”, „târg“ (de vară) etc. Tot un popas etimologic îmi prilejuiește și referirea autorului la denumirea populară muiere pentru „soție“, „consoartă“, „femeie căsătorită“. Raționamentul pe care deja l-am prezentat este valabil: e imposibil ca traco-dacii să nu fi avut o denumire pentru cea care ţinea casa, aşteptând ca abia romanii să le ofere darul lingvistic cu pricina!

Din fericire, specialistul deja amintit, Mihai Vinereanu, urmând cercetărilor lui A. Walde, recunoaşte în acest lexem radicalul „protoindoeuropean“ mel-, (s)mel-, similar celui din „moară“ și „(a) zdrobi“, „(a) măcina“ – acţiuni cu siguranţă familiare femeilor casnice. Trecerea consonantică L spre R este frecventă în evoluţia limbilor europene. Răspândirea panromanică a celor două cuvinte (existente, adică, atât în limbile aşa-zis romanice, cât și în vechea irlandeză, în idiomurile scandinave ori în limba engleză) constituie un argument în formularea opiniei că atât muiere, cât și moară au origine traco- dacă.

Odată făcute aceste precizări, mai trebuie afirmat că acest nou demers publicistic remarcabil al etnologului Dumitru Gălățan-Jieţ este binevenit în actualul context general distructiv al tradițiilor românești denumit eufemistic „progres“. În realitate, tăvălugul occidentalizării satelor jiene și al tuturor aşezărilor rurale românești reprezintă un pericol asupra căruia nu este târziu să medităm și, asemenea formidabilului întreprinzător patriot Emil Ilie Părău evocat în paginile cărţii, să încercăm a-l stăvili… inventiv-lucrativ, nu doar prin vorbe!

Înălțimea civilizaţiei strămoşilor traco-daco-geţi merită doar (re)cunoscută, ci mai ales perpetuată. Chiar dacă nedeia din Poiana Muierii și altele ca ea vor deveni, cu timpul, amintiri, urmașii vor avea ocazia să scoată din paginile scrise „cu încrâncenare“ – cum se exprimă autorul – suficiente mărturii pentru a-și îndreptăți dacă nu mândria de a fi români și dragostea faţă de plaiurile legendare ale Văii Jiului și ale munţilor învecinați descrişi, măcar curiozitatea de a face drumeții în zonă. Îi mulțumesc prietenului Dumitru Gălățan-Jieţ pentru acest nou volum – exemplară dovadă mobilizatoare de patriotism dacic-momârlănesc și mă bucur să-i fi fost printre primii cititori.

Cuvânt introductiv,
Mihai Floarea, 10 brumărel, 2020.
Nedeia – sărbătoare specific românească.

1484 ۞ 1947 🌲 🌲 🌲 🌲
Nedeia din Poiana Muierii

Deşi nedeia din Poiana Muierii a avut o existență veche și lungă (1484-1947), s-a scris puțin despre ea și uneori doar tangential. Ne-au lăsat unele mărturii, dar nu prea bogate, Ion Conea, Gheorghe Pavelescu, Ioan Pop Reteganul, Nicolae Dragomir, Nicolae Deleanu. Ca o mărturisire, pot spune că am fost incitat pentru a mă apleca asupra etnografiei şi de romanul lui Nicolae Deleanu intitulat Nedeia din Poiana Miresii. În acest volum, Nicolae Deleanu abordează şi aspecte ale nedeilor din Poiana Muierii din aceeași perioadă. La citirea romanului știam prea puține lucruri despre această poiană și despre nedeile de altădată. Chiar mai mult, pașii mei nu călcaseră încă în renumita poiană.

Mi-am dorit imediat după citirea romanului să alcătuiesc o monografie despre nedeia de aici. Pornind, însă, la drum au apărut de la început , greutățile. Înscrisurile erau ca și inexistente; nedeia era amintită în treacăt atunci când se vorbea despre altele. Am demarat o campanie pe cont propriu de culegere a unor informații din surse orale. Nici acestea nu erau prea multe. Am mai prins, din fericire, generații de longevivi din satul de altădată, participanţi la unele dintre nedei, înainte de anu 1947, când peste nedeie s-a tras cortina.

Din anul 2013 datează prima încercare de alcătuire a unei monografii a nedeii din Poiana Muierii, pe baza unor informații orale (cf. Petrila dincolo de legende și povestiri, capitolul XI, Craiova, Editura M.J.M., pp. 179-232). Demersul nu m-a mulțumit: documentarea avea multe lacune, participanții la aceste nedei ale Poienii cam dispăruseră. Nu m-am descurajat; am mai găsit înscrisuri şi chiar doi participanţi la nedeia din anul 1947, atunci când erau copii. M-am bizuit pe mărturiile acestora, căci clişeele filmelor din perioada copilăriei nu se pot şterge, aşa cum se întâmplă cu acelea de la o vârstă înaintată. Bolog Marina (Marina Comăneștilor) din satul Cimpa avea în anul 2020 când am stat de vorbă, vârsta de 85 de ani și participase la nedeia din anul 1947 (avea 12 ani). La rândul său, Şufană Constantin din Poiana Sibiului este născut în anul 1937. La nedeia din anul 1947 avea 10 ani și pe lângă impresiile proprii, a mai avut stocate în memorie date primite de la părintele său care, vară de vară, urcase cu oile în munții Poiana Muierii, Sărăcinul Mare, Sărăcinul Mic, Tâmpele, Puru și fusese nelipsit de la multe nedei din Poiana Muierii.

Între timp, am găsit şi un al treilea participant – Tiric Petru născut în 1935. Aveam în plan să scriu doar despre Nedeia din Poiana Muierii. Văzând însă similitudini multe cu Nedeia de Sânziene din Masivul STRAJA am hotărât să mă refer și la aceasta.

Nedeile prilejuiau întâlnirea în voie a românilor de pe ambii versanţi ai Carpaților, de aceea, așa după cum susţinea N. Dragomir în volumul Din trecutul oierilor mărgineni din Sălişte și comunele din jur (Cluj, 1926), aceste nedei, “trebuia să fi avut un înțeles mult mai adânc și nici nu exagerăm dacă le atribuim, se înţelege, în cadru mai restrâns – un rol național”.

Legăturile dintre românii de o parte și de alta a Carpaților sunt la fel de vechi ca şi poporul. Ele au căpătat însă valențe și ritmuri noi în timpurile nedeilor din Poiana Muierii și a celei din STRAJA. S-au intensificat relaţiile comerciale sub diverse și variate forme între cele trei provincii româneşti de o parte și de alta a munţilor, dinspre Transilvania și Ţara Românească.

Satul de altădată

Faptul că românii au reuşit să-și păstreze neîntrerupt comunitatea de viață materială, etnolingvistică și cultural-spirituală, îi singularizează între popoarele europene. Granițele temporare care au fost impuse românilor, oprimările străine, nu au fost niciodată obstacole de ne întrecut în calea dezvoltării fondului spiritual național.

Nu pot fi trecute cu vederea nici emigrările masive determinate de exploatarea feudală a nobilimii maghiare, de fiscalitatea habsburgică, de asuprirea naţională. Transhumanța dintr-o parte în alta şi-a spus şi ea cuvântul. Toate acestea, aşa cum subliniază Stelian Cociu în articolul Prin “Vama Cucului” („Lumea satului” nr. 20, 16-31 oct. 2008), “au înlesnit și pregătit terenul pentru trecerile masive ale românilor” în momentele de răscruce ale istoriei, „prin cărările cunoscute de oieri «Vama cucului» cum erau denumite acestea.

Și Mihai Eminescu scria în anul 1876 că „țărănimea reprezintă clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare, în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor”. La rândul său, Pădurean I. Dominuț sublinia faptul că: „Prin intermediul ţărănimii , al satelor românești, au ajuns până la noi şi unele moşteniri ale culturii şi spiritualităţii traco-geto-dace și daco-romane, dovezi care, adăugându-se celor arheologice, lingvistice, etnofolclorice, atestă indubitabil descendența traco-geto-dacă, simbioza civilizaţiei autohtone cu cea română și, în ultimă instanţă, continuitatea noastră în spațiul carpato-danubiano-pontic” (studii-etnofolclorice-artă, p.d.f. , Biharea, 1994).

În lanțul de moșteniri esențiale se adaugă, desigur, la loc de seamă nedeile carpatice. Dumnezeu m-a învrednicit să vizitez multe locuri celebre din Europa, cu importanţă istorică, culturală sau geografică, mari orașe și capitale europene, muzee, vestigii arheologice etc. Fiecare dintre ele m-a copleşit. Voi aminti dintre acestea Ermitaj, Petrodvoret, Micene, Acropole, Epidaurus, Oracolul din Delphi, Grădinile Bahai, Drumul Crucii, Sfântul Mormânt, Muzeul Vatican, Louvru, Roma, Viena, Paris, Lourdes, Insula Creta și Insula Corfu, Muntele Athos etc.

Poate sunt un caz atipic, dar de fiecare dată când ajung în Poiana Muierii am trăiri speciale, deși locul nu are calitățile oraşelor, muzeelor sau ale altor minunăţii de acest gen. Chiar auzind doar numele, parcă mă înfioară gândul la ce a fost odinioară în aceste locuri, legat de păstorit şi de nedei. O iau la pas, de la un capăt la altul, în lung și-n lat, măsurând cele zece hectare ale ei şi, printr-o detaşare totală, revăd în fața ochilor doar păstori, turme de oi încadrate în acest feeric peisaj care face parte din frumusetea munţilor noştri, din istoria noastră.

Teofil Frâncu, în prețioasa sa lucrare apărută în 1888 intitulată Românii din Munţii Apuseni (Moții), susţinea pe bună dreptate că „Pentru a putea mai bine cunoaște (pe) acest popor și pentru a putea mai de aproape cerceta minunea munţilor Apuseni, trebuie să călătorești călare, călăuzit de către un moț sau mocan (deşi autorul era moţ – n.n.) pe poteci, prin păduri şi pe pâraie, printre stânci, pe unde numai iedera creşte și numai căprioara și mistrețul cel de munte pășesc”.

Nu degeaba marele cărturar Nicolae Iorga afirma în anul 1903 despre această scriere: „Cartea este una din cele mai bune lucrări etnografice ce avem până astăzi cu privire la poporul nostru, cu care ne fălim sau de care ne batem joc (…)”. Cum poți descrie mai bine desfăşurarea unei bătălii petrecute la poalele unui munte: stând pe piscul acestuia, înarmat cu un binoclu, îmbrăcat în straie de oraș sau aflându-te în tranşee, în straie ostăşeşti, sub tirul cartuşelor? Am participat la nedeile din vatra satului, de Sfintele Paşti, de la vârsta de cinci-şase ani. Au fost nopți când la această vârstă fragedă nu am pus geană pe geană în noaptea Învierii până la ora trei dimineața, când se ţinea slujba Invierii în satul Jieţ, care continua dimineața cu Sfânta Liturghie, de teamă că, odată adormit, părinţii nu mă vor trezi pentru a merge la biserică spre a mă făli cu hainele cele noi și pentru a ciocni primul ou după ieşirea din biserică. Uneori, din aceleași pricini, mă aşezam decuseară îmbrăcat, în pat, pentru a fi pregătit în orice moment pentru decolare”.

Am participat la toate manifestările tradiţionale ale satului de altădată chiar din perioada copilăriei: nedei, nunti, botezuri, înmormântări, clăci etc.; am păşunat vacile și oile acasă dar şi la munte; am ajutat la făcutul fânului vara şi la toate muncile agricole din gospodărie. Nimic din viața agitată dar frumoasă a satului nu mi-a fost străin. Poate din aceste motive am scris, nu privind din exterior, ci participând la tumultul evenimentelor, văzându-le din interior.

Am mai avut și un alt mare avantaj: am cunoscut și am stat de vorbă cu bătrâni ce au reprezentat trei generaţii înaintea mea, generații formate din „tezaure umane vii” (dacă socotim o nouă generaţie cam la douăzeci și cinci de ani).

Ultima generaţie
de momârlani 🐑

Cred că generaţia mea este ultima care a mai prins, măcar în perioada copilăriei, integralitatea tradițiilor și obiceiurilor din satul de altădată, din satul perfect tradițional. Generaţiile viitoare nu vor mai putea scrie nici din amintiri, nici din povestirile bătrânilor satului. Le rămân doar scrierile noastre, ale ultimei generații de momârlani, dacă – cine mai știe – vom mai prezenta interes pentru ei sau, poate, dimpotrivă, vom deveni filoane de aur.

Am scris despre Nedeia din Poiana Muierii cu patimă și poate chiar cu încrâncenare, după o documentare grea, cu multe lacune. Cum este posibil ca despre una dintre cele mai vechi nedei din ţară, atestată documentar din anul 1484, una din cele mai longevive nedei pastorale până în anul 1947, să nu se fi scris mai nimic? Asta s-a întâmplat, cred, şi din cauza faptului că în Valea Jiului nu am avut un Teofil Frâncu al momârlanilor. Nedeia de altădată a intrat în uitare, generația actuală nu mai ştie nimic despre ea şi, dacă nu găsești nici înscrisuri, de unde să te documentezi, cum va supravieţui imaginea ei în viitor?

Chiar dacă mă repet, subliniez încă o dată faptul că etnologiei din Valea Jiului, zonă din care se participa pe vremea satului stră-străbun și chiar mai apropiată zilelor noastre, cu mic, cu mare la nedei și s-ar fi putut scrie uşor despre acestea, i-au lipsit etnologii, iar etnologii din alte zone etnofolclorice, copleșiți pe bună dreptate de evenimentele locale, nu au reușit să își îndrepte atenția și către aceste plaiuri.

Acum a fost dificil de scris o istorie veridică a Nedeii din Poiana Muierii. Sursele cele mai la îndemână, destul de sărace, au fost cele orale, reprezentate de cele trei generații despre care am amintit. Fiecare cititor va trebui să apeleze, pentru a înțelege desfăşurarea şi rostul nedeii, la propria imaginație, la propria închipuire, pentru a aduce cât mai aproape pe ecranul mintii tropotul cailor, chiuitul ciobanilor și al băcițelor în acordul fluierelor, „Jieneasa de Jieni, ca la noi la Petroşeni”, aşa cum o cânta, la vremea sa, un alt mare artist dispărut, Felician Fărcașu.

Poiana Muierii, cu celebra ei nedeie, nu este a mea, nu este a ta, este a noastră, a tuturor, face parte din patrimoniul nostru etnografic și trebuie cunoscută. Roata a fost inventată, nu o mai reinventăm. Totuși, din când în când este bine să privim în urmă, cine am fost și cine suntem, ce am avut şi ce mai avem şi, mai ales, să privim înainte și să ne întrebăm ce vom avea, căci roata se învârte – și se învârte mai repede ca altădată.

În Poiana Muierii vedem istoria munților, istoria nedeilor. Din vârful ei vedem o kinopanoramă naturală greu de descris în cuvinte. Am încercat să fac și acest lucru; nu știu cât am reușit. De aceea, cred că a vizita o dată în viață muntele Găina și Poiana Muierii este o datorie a fiecăruia. Acest lucru se poate face în Poiana Muierii mai ales în ziua de 20 iulie (Sântilie), dată la care, din anul 2012 a fost reluată nedeia SERIE NOUĂ. Dumitru Gălățan-Jieț

💙💛❤
Experimentează vatra
satului momârlanesc 🇷🇴
Momârlanii 🐑 T R O C U L 🐑
۞ CAZARE lângă Muzeul Satului ۞

Sustine Povestea Locurilor




🇷🇴 reBranding ROMANIA 🇷🇴
Un proiect CSR B2B Strategy
Written by Daniel ROȘCA

Se spune că un popor fără tradiții este un popor fără viitor… ! Viitorul copiilor este de fapt viitorul nostru! Copilul tău trebuie să viseze! Copilul tău are nevoie de o ancoră, are nevoie să îşi cunoască cu adevărat rădăcinile. Copilul tău trebuie să viseze la 7529 de ani de continuitate pentru un viitor sigur pentru el… altfel o să rămână singur în necunoscut. Nu-ţi lăsa copilul singur în necunoscut ♦ susține și TU proiectul

Website: https://www.patreon.com/PovesteaLocurilor

Comments are closed.